Da' cu violul cum ramâne?

Sursa imaginii.

Multe fețe simandicoase își dau cu părerea despre cum ar trebui pedepsiți hăndrălăii din Vaslui, dar pentru așa creaturi nu există pedeapsă. Pedeapsa presupune o șansă de îndreptare, o posibilitate de recuperare a umanității. Ori ce au făcut cei șapte este atât de subuman încât singurul mod în care pot fi tratați e ca pe animale.

Pedepsele umane funcționează pentru cei cu nivel intelectual corespunzător omului modern. Pentru jivine singurul lucru care funcționează este frica pentru propria persoană (drept dovadă stă atitudinea lor în fața unui verdict destul de probabil de vinovăție: "trecem noi si pese asta"). Dacă pedeapsa pentru viol ar fi tăierea organului fără anestezie ma gândesc că o parte dintre aceste animale s-ar gândi măcar de două ori înainte să aibă o erecție. Nu sunt de acord cu blândețea în cazul crimelor traumatizante (viol, tâlhărie, furt, sechestrare, violare de domiciliu). Aici trebuie pedepse care fie să prevină actul direct, fie să împiedice recidiva. Și soluțiile se pot găsi într-o formă umană.

Astfel de lucruri nu mai se pot întâmpla în societatea de azi. Accept că un om poate avea o suferință psihică și din asta poate rezulta un comportament deviant, dar 7 din același sat, asta e deja ceva patologic și cauza nu este în boală psihică ci în lipsa oricărei forme de educație. Și nu educația din școală, înfrânarea instinctelor se învață în familie. Manifestarea nevoilor biologice pornește ca ceva instinctual ca apoi să fie controlate prin educarea creierului.

Pentru cei care încearcă să convingă lumea că fata e curvă, oricât de curvă, cu șapte în lanul de porumb nu are cum să fie plăcere, nici măcar în filme porno. Este pur si simplu sadism și pentru viitorul pe care l-au distrus ar trebui să plătească toată viața într-o formă sau alta. Iar o pedeapsă mai adecvată decât sex surpriză în pușcărie mi se pare să-i plătească fiecare pentru tot restul vieții lor 50% din venitul personal, cel putin slariul mediu pe economie. Nu poți fura viitorul cuiva fără să te aștepti la consecințe.

Cam atât. Ca bonus, femeia care e mai rușinată că nu a fost violată cum trebuie decât că a fost violată după ce că avea și piciorul rupt.

Hopaaa, se sparge buba

Sursa imaginii.

Cică zice că vine sfârşitul lumii. Moare capitalismul, se destramă economia mondială, ne cotropesc chinezii, apare Godzilla la Fukushima, SUA intră în imposibilitate de plată şi dacă ne uităm la "The day after tomorrow" vine şi era glaciară.

O să trecem la o nouă formă de organizare politico-statală? Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, formele de organizare tind să evolueze odată cu noile curente filozofice. Şi, cum filozofia care este acum pe val se cheamă politically correctness, mă aştept ca următorul mutant organizaţional de la acest ţâţ (cu plural ţâţe) şă-şi sugă laptul (cu plural lapte).

Distrugerea capitalismului este o evoluţie firească în contextul actual, şi-a făcut treaba, ne-a adus până în punctul de bunăstare şi evoluţie în care regulile lui nu se mai pot aplica. Statul capitalist se bazează foarte mult pe o piaţă liberă, pe un stat puternic care funcţionează ca un arbitru între jucătorii economici şi pe concurenţă. Democraţia suprapusă peste statul capitalist a dat inevitabil nastere statului socialist. Politicul şi-a cumpărat puterea printr-o falsă bunăstare, o mită prea apetisantă pentru cei slabi pe spinarea celor puternici. Bunăstarea obţinută gratuit este tentantă pentru oricine şi atunci motivaţia pentru a-ţi menţine competitivitatea pe piaţă scade. Concurenţa politică a făcut ca serviciile sociale să fie din ce în ce mai darnice, iar statele pentru a putea face faţă au creat datorii publice şi au mărit taxele. La rândul lor, jucătorii economici au reacţionat mutându-şi centrele de producţie spre pieţe mai ieftine, totul/orice pentru a produce mai mult şi mai ieftin, mărind şomajul în ţările de origine şi sporind stresul pe un buget social cu din ce în ce mai multe lipitori în juru-i. Un cerc vicios accentuat de mărirea speranţei de viaţă şi reducerea natalităţii.

Dar lovitura de graţie nu va veni de la acest dezechilibru: creşterea consumului de capital şi scăderea puterii de producţie ci de la încercarea de şablonizare şi de egalizare a celor ce nu sunt egali. Politicul actual nu a înţeles nimic din greşelile comunismului: un academician nu este egal cu un bielă-manivelă. Nu sunt şi nu vor fi niciodată. A încerca să-i faci egali din toate punctele de vedere creezi frustrări în ambii pentru că sistemele lor de valori sunt fundamental diferite. Politically correctness-ul nu rezolvă problema diferenţelor, doar o ascunde sub preş prin ipocrizie generând astfel refulări ulterioare de genul celor din Norvegia. Ţări cu un nivel ridicat de naţionalism şi xenofobie vor avea mereu un mare potenţial de acte violente. Iar piatra de mormânt va fi actualul sistem electoral care în acest moment este unul falimentar. Votul, în mod ideal, reprezintă cedarea de bunăvoie a dreptului de reprezentare din partea unui om de rând către un ales. Dar ce am de făcut când niciunuia dintre cei prezenţi pentru a fi aleşi nu doresc să-i cedez dreptul de reprezentare? Mă supun  unei majorităţi minoritare? Obţinerea unei majorităţi absolute din masa electoare ar fi fost mai echitabilă coroborat cu posibilitatea de refuz real al votului (neparticiparea/votul nul/votul anulat nu sunt forme de refuz ci de înglobare într-o majoritate relativă care posibil să nu reprezinte). Această portiţă de sistem a permis politicului acces mult mai facil la putere şi o autismizare a clasei politice. Distanţarea în acest fel dintre electorat şi aleşi a creat frustrare faţă de un sistem care pune tot mai multe taxe pentru a face ceea ce omul de rând nu are nevoie şi care se simte furat, păcălit şi obligat să fie egal cu cel care i-a fost secole inferior şi pe care îl consideră inferior prin comportament, prin sistem de valori, educaţie.

Toate nemulţumirile generate de aceste erori sistemice vor exploda, iar ăştia din vest chiar ştiu să facă mămăliga să explodeze. Sa dea ucigă-l toacă să-i apuce pe francezi revoluţiile că ăştia nu ştiu şi nu le trebuie multe :).

This time it happened to me too

...that I was about to be scammed. Really stupidly if I look back, but the impression that you have on the spot is different. Here's what happened:

Some weeks ago I had put up an ad on ebay about a device that I wanted to sell. Nothing had happened until today, when the ebay guys have sent me a note that I will have either to take the ad out, or repost it. So I took their advice, and no sooner had I reposted it (the just-in-case / doesn't hurt approach) than I got an email for somebody! Yay! The person wanted the device for its last price, made no comments, and when I said that the process will take a while, the person insisted that I send her (it was a she) just the stuff that I have with me. And ASAP, and she was giving me a generous 60 euro for the shipping to the UK! I said, hm, nothing bad so far. So at her request, I sent her the bank details of my account (harmless) and waited. What happened next was a bit more interesting: the person's bank, apparently, sent me 2 emails to tell me that they would release the agreed sum only when I send to the bank the shipping order code for the device. And that was supposed to be done in 5-6 hours!

Apart from the fact that "hey, that's some nerve there: I have the device, I send it ASAP, and I still risk of losing both the device and never getting the money" , I realized the email address was kind of strange - the domain, instead of ending with .com, ended with .net, and instead of containing the bank name, had a conspicuous "officeemail" in the body. So that triggered a little alarm... So I looked at the emails again, and noticed:

1. lots of spelling mistakes / typos
2. the name of the bank (Scotiabank) was written sometimes in one word, sometimes in two
3. lots of capital letters
4. the CEO was thanking me for the service, but his name didn't correspond with the name of Scotiabank that Google gave me
5. how in the world could a bank verify the shipment number that I give them without knowing what service provider I used?
6. how in the world could a bank care so much about the process and need the code, in the first place?
7. the picture banner contained references to the 175th anniversary of the bank, but ... that was in 2007!
   

I would indeed have fallen for the CEO saying thanks in the end, it's true and I admit it. But the other details caught my eye. The truth is, still, that mostly connaiseurs would know about these things, but not a normal person who's new to this game. And I was also lucky - these possibly Nigerian guys were sloppy. They left out so many glitches, that the more time I spend looking at the actual emails, the more other glitches I find.

So the question is what would have happened had the bad guys not been so sloppy? If you eliminate the typos, and the CEO, and the picture banner that wouldn't load just right -- basically, the things that were about form and details, then what would be left?

• the connection between a bank transfer and a shipment order (since when bank transfers can stop depending on another person than the one who sends the money?)
• the impossibility to verify the correctness of the shipment number that I would have supplied
• the email address that looked strange, unfit for a bank.

I don't know which of these points you or anybody else would be trapped in. Or would be not. But I was thinking what are, in general, the non-technical ways of thwarting social engineering or ...stupidity (!) when it comes to these things online, because I know a lot of people who would be fooled easily. Actually I also know people who are really pro-s and they were almost fooled e.g., a friend of mine from Ipswich got at some point a popup window that looked ok, saying that he needs to click there if he wants the McAffee virus signatures to be updated. He had almost clicked, when he realized - wait a minute, I don't have McAffee installed on this computer! and indeed it was a cool malware that had slipped in. So overall, malicious attempts tend to be much smarter by the day.

So, if I were to start a list of what to look for and what to do when you are in such a situation, I would put there:

• the "this feels spooky" approach, also knows as intuition. If you 'feel' there's something fishy, don't do what they tell you until some time passes and you get some proofs that the action will be authentic. Problem: when your intuition says "go for it!".
  
• the "better if he makes the effort first" approach, in cases like ebay. You risk less if you get the other pay or send you the object first, but if you are malicious, well, doesn't work. Problem with this approach: even if both parties are honest, there can be a deadlock when one waits for the other to make the first step.
• the "check out for the hologram" approach. This works well with (bank)notes, but less well with emails. But if you have an email, then you can look for signs of authenticity like references, signatures that are not plain text or pictures, links. Problem with this approach: you can spoof references, you can spoof links easily, and even a lawful signature can have a bug that renders it fake for no real reason. But you need to look for something concrete other than "because this person says so".
• the "check out for legitimate contact data" approach. It's more difficult to spoof domains that are already taken, but true, not impossible.
• the "common sense in the real world" approach, or what guarantees can they give me that I won't end up with nothing. This is seldom easy, and technology-wise, not yet attainable...
  

What else would *you* add to the list draft?

Şi eu unde mă mut?

Mda. M-am săturat. Tocmai ce m-am calificat la OM. Pentru cine nu ştie, este Olimpiada de Mutări, faza pe Europa. E mai mult „mu” decat „tare” dacă câştig, pentru că înseamnă că sunt persoana care a schimbat cele mai multe locuinţe temporare, în ultimii 2 ani.

Nu e că nu am bani, dar „meseria” mă obligă să mai călătoresc, uneori pentru o săptămână, alteori pentru 3-4 luni. Nu, nu sunt consultant la nici o companie. De curând m-am întors din Anglia, unde am stat 3 luni. Am avut noroc că înainte de a ajunge acolo, mi-am aranjat cazare undeva unde s-a dovedit drăguţ, într-o casă shared cu alte 3 persoane. Acum o să mă duc până in Belgia pentru alte 3 luni. Ca în cazul anterior, am încercat ca un adult responsabil, să îmi aranjez. Şi mi-a luat o lună (nu de stat degeaba) ca să realizez că e imposibil să îmi găsesc cazare pentru 3 luni într-un oraş 1000% studenţesc! Cum aşa?! Păi nici o companie imobiliară în Belgia (cine are contraexemple, e binevenit) nu închiriază pentru mai puţin de un an cu acte în regulă. De asemenea, nici omulanii care fac afaceri cu case nu se lasă mai prejos. Iar cum facultăţile pot să intre în necaz dacă încurajează „contractele” pe n.v., preferă să te lase in plata Domnului până te aranjezi să devii productiv. Adică îţi bagă pe sub nas Bed&Breakfasturi de circa 100 euro pe noapte. Merci beaucoup! Rezultatul e simplu - calificarea mea la faza europeană a Olimpiadei de mai sus, pentru că o să fac o transhumanţă veselă de minim un apartament pe lună. Disperarea a făcut ca întrebări simple precum „Dar eu cu cine o să stau în aceeaşi casă?” să nu mai fie puse, din lipsă de timp.

Meditarea asupra problemei vine ca proba de baraj, la OM. Adică, ce e asta? Avem o meserie, noi ăştia cu Computer Science, care ne obligă să ne mutăm prin lume. Cum nu poţi să te muţi la nesfârşit, unde te stabileşti acolo te blazezi. Te-ai simţi infinit mai bine dacă ai avea casa ta, să nu trebuiască să te mulgă de bani nenea proprietaru apartamentului pe care îl închiriezi. Adică, el să se ducă în croazieră pe Nil - cu banii de la tine, desigur - şi să te şi întrebe senin-curios, că de ce munceşti aşa de mult, nu te duci şi tu în vacanţă în croazieră de-chiria-mea-pe-4-luni pentru o săptămână?

Pardon, sunt rea. Dar asta cu mutarea e cu dublu-tăiş. După ce că trebuie să mă mut atâta, mai trebuie să fie şi complicat. Şi ca să îl transform din complicat în sepuku, am flirtrat şi eu cu ideea subînchirierii. Bun, am găsit o victimă, dar cum nu pot să fac un contract legal cu victima, pentru un mizilic de o lună-două (că de!, ţările europene nu prea încurajează contracte pe perioadă aşa scurtă), trebuie să mă asigur într-un mod semi-oficial că victima nu o să picteze roz pereţii mei.

Acum, cum nu pot să copiez la faza asta de olimpiadă OM (am eu un contract semi-oficial dar se aplică în Marea Britanie), cred că mă lasă la OM să mă consult cu colegii. Voi ce puteţi să îmi suflaţi şi mie, uşor, cât nu se uită nimeni? Ce să îi fac victimei ca riscul de a-mi strica ceva, să fie cât mai mic?

După toată tevatura asta, rămâne desigur în coadă de peşte dacă planul meu iniţial, acela de a-mi lua o casă undeva în lume, mai poate fi realistic. Nu ştiu ce salariu pot să am pe viitor ca să pot să plătesc şi rata pentru casă, şi chiria unui loc în care stau temporar pentru că „meseria” mă constrânge. Suntem, în Europa în general, într-un moment în care mobilitatea e mai mare şi mai mare. UE nu înseamnă că poţi să te muţi, ci din ce în ce mai mult că trebuie să te muţi. Şi dacă trebuie, atunci dă-mi bani, domnule Boss, că altfel nu mă duc nicăieri...

Apropos, o colegă de a mea a avut o idee care mi se pare bună, să facă un site cu informaţii despre ce trebuie să ştii dacă vrei să te muţi pe termen scurt undeva. Abia ce s-a liniştit cu trauma post-Belgia...Sunteţi bineveniţi dacă vreţi să şi contribuiţi.

Până atunci, I like to move it move it!

Urma scapă turma

"Mă, unde sunt ăia care l-aţi împuşcat pă Ceauşescu? Mânca-v-ar canceru'!" (nebun anonim pe stradă)

Zilele astea am terminat romanul Hertei Müller care a câştigat premiul Nobel acum de curând. Paradoxal, în engleză, pentru că fiind prin străini, am vrut să îl iau într-o versiune pe care să o poată citi şi nişte prieteni ne-români. A fost o lectură mai mult decât deprimantă. Nu şocantă, pentru că am revăzut de curând ”Cel mai iubit dintre pământeni” filmul; şi oricum, am văzut destule filme despre al doilea război mondial, care chiar dacă nu sunt despre ale noastre, bătătoresc sensibilitatea oricărui om.

Poţi interpreta în multe feluri romanul Hertei. Pentru mine majoritar în asta îi constă geniul – multe moduri de a interpreta acţiunea şi de a justifica evoluţia personajelor, sub umbrela unei singure atmosfere reală cât să o tai cu cuţitul. Nu am să vă spun decât pe scurt: povestea e despre un grup de tineri români de origine şvabi, care, pentru că discută şi citesc cărţi interzise, sunt hărţuiţi de oamenii Securităţii până la a fi ameninţaţi cu moartea. Ajung să fugă în Germania, şi chiar şi aşa, din patru câţi erau la început, rămân doar doi.

Pentru mine e un roman care vorbeşte despre puterea de a dispreţui lucrurile care fac rău din viaţa ta. Despre a nu te complace şi a-ţi păstra demnitatea, despre nevoia de a te desprinde de rău şi a rămâne om chiar dacă răul e în tine, sau în cei din jurul tău. În vremurile descrise de Herta, desprinderea unică era fuga, pentru că toată lumea era îndobitocită să nu gândească ci să denunţe pe oricine, chiar şi propria familie. Erau brainwashed.

Dar acum, ce e diferit de vremurile alea? Nu s-a întâmplat nimic timp de 20 de ani pentru că ce? Pentru că am trecut prea repede de la timpurile de război la dictatură şi acum capitalism? Nu, mai sunt şi alţii (Japonia, de exemplu) care în 100 de ani, au trecut de la muritori de foame medievali, la capitalişti ultra bogaţi cu tren unde dai 160 de euro pentru 550 km în 2 ore. Unde clientul e stăpânul tău, şi respectul e la el acasă. Pentru că am fost prea săraci? Nu, erau şi altii săraci lipiţi. Din cauza dictaturii? Nu, şi în China e dictatură şi chinezii, mulţi cum sunt, ajung să fie mai puternici decât americanii.

Ce am ajuns acum? Suntem o ţară europeană a cărei poliţie nu zice nici pâs când vine bulibaşa să le dea nişte euroi că vrea nepotu să facă nuntă şi o să blocheze nu numai traficul în centrul Timişoarei, dar şi legătura cu Aradul (drum european). Suntem o ţară unde vecinii stau pe bordura ta şi mănâncă seminţe şi beau bere, aruncă mizeria în poarta ta şi când le faci observaţie, eşti un fraier pentru că drumul e public şi trotuarul e public şi dacă ne certăm, Dumnezeu vede şi nu iartă. Suntem o ţară în care preşedintele votat ne spune că lui îi merge foarte bine aici, şi cui nu-i convine, poate să plece. Că oricum suntem de mâna a doua cu toţii, şi dacă vrem să trăim bine, trebuie să muncim ca el 30 de ani.

Suntem o ţară cu psihologie de învinşi, care lasă pe oricine să ne domine. Nu o să ajungem niciodată ca japonezii, pentru că nu vom cuceri pe nimeni niciodată pentru că nu avem forţă, pentru că nu avem coeziune. Suntem uniţi doar la biserică în duminica de Paşte. Vom pleca şi ne vom întoarce de unde am plecat căutând mereu cine suntem. O să fim mereu pe drumuri, o naţie de proscrişi.

După mine, a construi ceva merge numai dacă credem în aceleaşi lucruri, şi facem tot ceea ce putem pentru ceea ce credem. Dacă fiecare se face că munceşte dar defapt fură pentru că toţi fură, se alege praful. De fapt, s-a ales deja. Mi-e jenă de noi, şi mi-e jenă că tot ce pot să fac e să menţin distanţa...Ca în romanul Hertei, care e genial pentru că e actual.

Ţara prunelor verzi, da, în continuare. Şi ţara drumurilor şi autostrăzilor. A manelelor date tare la poartă vecinului, să audă şi el şi familia lui. A succesurilor şi a lui Dumnezeu cu mila.

Ce ne trebuie nouă românilor să ne dez-spălăm creierele? Bani, maşini, şi fete frumoase?

Neocomunismul şi catatonia românilor

Sursa imaginii

Revoluţia a fost o minciună. Cine încearcă să mă contrazică este mult prea naiv sau prost informat. La momentul respectiv românii aveau sete de sânge. Exista multă ură acumulată în ani de zile de tocit coatele la cozi. Cu toate astea poporul român de capul lui nu s-ar fi răsculat niciodată. 

Din umbra celui mai iubit fiu al poporului (care paradoxal era şi tatăl poporului) s-au ridicat locotenenţii însetaţi de putere. Şi ce altă finalitate mai potrivită decât vărsarea de sânge a mii de nevinovaţi putea să aibă domnia "tiranului". Dacă ar fi fost altfel ar fi fost anormal şi lumea ar fi devenit suspicioasă. Aşa morţii au alimentat turbarea poporului care a început să adulmece fumul de sânge ars. Dezinformarea corect coordonată prin televiziune şi reţelele de răspândaci a garantat succesiunea puterii în sânul aceluiaşi grup din (spatele) PCR care a executat şi eliminarea lui Ceauşeşcu. Şi în felul ăsta in '92 toţi puradeii de pe stradă strigau în gura mare: Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi. Iar ăsta e doar un exemplu simplu de cât de eficientă a fost manipularea.

Asta s-a întâmplat acum 20 de ani. Şi mulţi (chiar şi Silviu Brucan) ar spune că e o perioadă suficient de lungă pentru vindecarea rănilor comunismului şi să trecem la reconstruirea lucrurilor pierdute în cei 50 de ani de istorie neagră. Numai că nu e cazul. Au trecut anii proorociţi şi România încă înoată în mâlul produs de excrementele şi defecaţiile sistemului apus. Locotenenţii, care au luat steagul de la "marele" conducător, în căutarea de a-şi permanentiza puterea, folosindu-se de pârghiile încă eficiente ale regimului comunist au reuşit să-şi aroge drepturi şi puteri nelegitime sau nelegale sau nevăzute şi au lăsat haosul să cuprinda ţara pentru că în hărmălaie un om care îşi cunoaşte ţinta ajunge la ea neobservat şi nederanjat. Băsescu greşea când spunea că politicienii vor liniştea de pe vremea lui Năstase. Nu, politicienii vor hărmălaia din vremea lui Roman când ochii turmei de oi votanţi erau fixaţi pe traiectoria bâtei de miner decât pe legile ce se publicau pe bandă rulantă în Monitorul Oficial şi care împărţeau ţara fără ca nimeni să zică pâs.

Dar în afară de aceşti locotenenţi regimul comunist ne-a mai lăsat două boli grele: lipsa liderilor şi lipsa coeziunii sociale. Iar acestea au fost distruse prin alte doua mecanisme ce au funcţionat pe acelaşi resort psihologic: să moară capra vecinului. Unul dintre mecanisme a fost reţeaua de pârâcioşi iar al doilea, pe cât de simplu pe atât de eficient: statul la coadă. Dacă vrei să dezbini o comunitate le dărâmi încrederea reciprocă şi îi întărâţi, introducând în mijlocul lor o competiţie fără recompensă. Astfel cine cârştigă nu are niciun sentiment de satisfacţie, dar cel care pierde are gustul amar al competiţiei pierdute şi resentimente pe care le va refula împotriva celui care "i-a luat faţa". Atunci când stai la coadă îl vezi pe cel din faţa ta că apucă să cumpere iar tu nu, parcă nu-ţi vine să-l inviţi la un pahar sau la o cafea. Mai rău, dacă îţi intră în faţă parcă ai vrea să-i rupi capul. Mecanismul şoptitorilor a lovit în sentimentul de încredere de care este nevoie într-o societate. Drept urmare oamenii au devenit mai egoişti, mai individualişti şi per total mai răi şi mai neîncrezători. Exact masa amorfă predispusă la manipulare prin anarhie ideologică, socială şi financiară.

Într-o discuţie pe care am purtat-o aici mi s-a spus că boala românilor este căutarea comuniştilor după chiuvetă. Din păcate românul nu-şi caută duşmanii pentru că nu ştie să îi identifice. Se aruncă întotdeaunua pe cel care e portretizat cel mai diabolic. În 96 a fost Iliescu, în 2000 a fost Vadim, în 2004 a fost Năstase, iar din 2008 încoace i-a venit rândul lui Băsescu. Totdeauna poporul ăsta a fost satisfăcut cu capul lui Moţoc iar de Lăpuşneanu nu s-a atins niciodată. Nu întotdeauna soluţiile evidente sunt şi cele mai bune.

În momentul de faţă românul de rând nu are nici viziune, nici ideal, nici determinare, nici reper şi din păcate nici coloană vertebrală care să-i susţină capul sus şi mândru, astfel încât să-şi poată vedea duşmanul. Să vadă că în spatele unei crime (a lui Ceauşeşcu) se ascund criminali mai mari decât cel ucis, iar aceştia n-au vărsat sângele nostru, au vândul sângele copiilor noştri propriilor sublocotenenţi pe care i-au crescut din faşă pentru a le lua locul în subjugarea acestui popor mioritic patronat de alegoria moarte-nuntă. Iar în faţa acestui act de trădare românul este pur şi simplu într-o stare flască aşteptând o minune de undeva de unde nu o să vină niciodată, într-o capitulare tristă semnată de blazarea în faţa eşecurilor de a schimba ceva. Şi aici ne întoarcem la strength in numbers, adică ce a fost distrus de comunişti. Toate eforturile au fost de la bun început sortite eşecului pentru că au fost voci singulare într-un vacarm. Suferinţa de obicei uneşte, se pare că la români nu a fost să fie aşa.

Tot ce zboară se mănâncă

...sau "hai să credem tot ce zic alţii".
De exemplu, mai nou, pectina de măr ajută la absorbţia lipidelor! Cu alte cuvinte, dacă mănânci un măr, rămâi fără câteva (nu se ştie cât anume) din grăsimile pe care le-ai consumat în timpul zilei. Super! Dar de ce să nu mănânci mere, nu sunt mai ieftine dacă vrei să slăbeşti, decât orice medicament - în principiu, chimic? Şi nu numai că reduce, dar mai ales pectina de măr atrage (!) grăsimile ”precum un magnet atrage fierul”! Acum serios, voi credeţi chestia asta? Mai ales că, aparent, zaharurile se pot transforma in grăsimi! Scuză-mă, dar parcă am învăţat în liceu la chimie că nu prea se poate!

În acest caz e vorba despre un balon ”vegetal” care conţine guma Karaya - îl ingerezi, el se umflă în stomăcelul tău de vreo 50 de ori (e viu, la naiba!), şi tu nu mai simţi pofta de mâncare. Aşa că slăbeşti până la un kilogram pe zi! Şi mai eşti şi fericit(ă), zâmbeşti mai mult ca în poza ”înainte”, plus că în poza ”după” ai dinţii mai albi. Dacă însă te uiţi, de curiozitate, pe wikipedia, căutând guma Karaya, vei afla că aceasta conţine în principiu zaharuri (nu prea vrei asta când ţii o cură de slăbire) şi descrierea nu e prea promiţătoare, in legătură cu E416... Întrebarea e dacă îţi pui vreo întrebare!...

...Cred că mi se întâmplă de zeci de ori într-o zi câteodată - mă lovesc de fel şi fel de afirmaţii despre un lucru sau altul, care îmi pun la încercare încrederea si mai ales, scepticismul. Nu merg aşa de departe să le numesc inepţii, totuşi, pentru că fiecare e liber să creadă ce vrea. Noi exemple ar fi:

• dacă mănânci morcov, ai să ai vederea mai bună
• dacă bei alcool în timp ce iei antibiotice, o să o iei razna şi implicit o să anulezi puterea benefică a antibioticului
• dacă porţi nu-ştiu-ce pantaloni scurţi speciali, o să slăbeşti şi o să arăţi precum Cameron Diaz
• dacă iei tinctura X homeopatică, o să fii veşnic tânăr(ă) si frumos (oasă).
  

Am zeci, daca nu sute de exemple... De fiecare dată, prezentatorul crede că a inventat marea cu sarea... Cred, din proprie experienţă, că nu e normal să slăbeşti 1 kg pe zi, şi dacă o faci, e vorba că pierzi doar apă, adică la fel cum o obţii, la fel de uşor o pierzi (reciproca e desigur valabilă). Cu morcovul nu credeam, până când am citit de curând că a fost, la origine, un joc declanşat între englezi şi nemţi în al doilea război mondial, în legătura cu precizia de a localiza inamicul pe timp de noapte(!). Homeopatia, pe de altă parte, o să fie cel mai probabil un subiect pentru un alt blog entry. Dar despre ea, vă povestesc deocamdată doar atât: am o prietenă care era până de curând însărcinată, şi când am fost ieri la ea să o văd pe ea şi pe bebeluş, mi-a povestit că atunci când avea deja contracţii, ea şi soţul ei au mers într-un oraş la 130 de km distanţă, pentru că doctorul de la spitalul de destinaţie e cel mai renumit in medicina homeopatică, mai ales in legatură cu naşterile... Am aflat, personal, despre ceea ce se numeşte Bach flower remedies, şi fără mare efort am ajuns la un site unde ţi se recomandă să miroşi esenţă de salcie dacă te urăşti pe tine însuţi!! Desigur, cine află că te urăşti pe tine şi eşti pe calea cea rea -- asta nu e pomenit. Sau - de ce tocmai salcie si nu mentă, sau cireaşă, sau de ce nu, ţuică! Fata, şi soţul ei, a făcut un efort si un risc enorm, numai ca să meargă la un doctor unde să miroasă ceva interesant!

Cu aşa de multe exemple, mă oripilez pe zi ce trece. Nu zic că e ceva ce nu are să funcţioneze orice ai face. Sunt oameni care înghit o pastilă roz (de zahăr, desigur) şi se trezesc perfect în dimineaţa de după. Se numeşte placebo. Dar placebo-ul are dezavantajul că dacă merge pe mine, nu înseamnă că merge şi pe tine ... O bună parte din ceea ce se numeşte ”medicină” în ziua de azi, se bazează pe aiureli (prin definiţie aici, păreri netestate).

Şi de fiecare dată când mă întâlnesc cu ceva exemple de aceeaşi categorie, îmi vine în minte ceva ce tata îmi spune destul de des, relativ neplăcut: ”trebuie să înveţi de la noi, că noi am trecut prin toate astea şi ştim, avem experienţă!”. Desigur că experienţa mea e diferită faţă de a lui, şi vremurile sunt altele. Tocmai de aceea e dificil să tragi o linie între ce iei de bun şi ce sunt aberaţii prin definiţie. Sintagme precum ”crede şi nu cerceta” sunt întemeiate până la puntul în care trebuie să vezi cu ochii tăi dacă are sens sau nu. În unele cazuri e uşor (cure de slăbire, arome, răpiri de extratereştri, ozn-uri, morcovi, etc) dar în altele (ai noroc dacă vezi un măgar gri dimineaţa, etc) e mult mai greu. Unde intervine experienţa altora, cum o măsori? Nu e uşor. Dar scepticismul în faţa unor remarci despre ceva care sună prea uşor sau prea frumos să fie adevărat, asta e ceva care e bun şi ne lipseşte. Ar fi extrem de interesantă o discuţie despre ce aţi descoperit voi că nu se justifică, din categoria lucrurilor sau afirmaţiilor care nu se neagă ”că aşa mi-a zis mama sau tata sau bunicul”.

Voi unde trageţi linia?

Dacă vă interesează, recomand o serie de podcasturi ale lui Brian Dunning, care o să vă schimbe părerea despre multe lucruri pe care de obicei le luăm de bune.

Dictatura celor şapte ani plecaţi de acasă

Avem multe probleme... si totul a început de când ne-au bătut romanii pentru că eram beţivi şi făceam urât la băutură. Si am rămas de atunci un popor înfrânt şi mahmur, dar cu orgoliu mai mare ca durerea de cap de după beţie.
Avem multe vorbe de duh care să ne caracterizeze: brânză bună în burduf de câine, capul plecat sabia nu-l taie, noi să fim sănătoşi, putea să fie şi mai rău de atât. Avem mioriţa, meşterul Manole, căţeluş cu părul creţ, un întreg folclor care ne radiografiază cu o fidelitate de invidiat.
Avem "Desteaptă-te române", deştepta-te-ai odată ca niciodată. Avem politicieni cu mari carenţe morale, doctrinare, dar mai ales profesionale. Avem încă securişti sub acoperirea puterii şi a economiei. Nu în ultimul rând ne avem pe noi înşine, cei ce ne numim poporul român.
Dar la aşa multe "avuţii" avem şi nevoi şi lipsuri.Nu prea mai avem bani, iar cei care ne-au împrumutat până acum ne arată la obraz buzunarul plin de găuri şi petice din care se scurge tutunul lui Moromete. Şi tare mi-e mie teamă că jupuiţii ăştia când au să vină cu fonciirea n-o s-o prea înghită pe aia cu: Păi nu ţi-am spus că n-am ?! Ce să-ţi fac dacă n-am! De unde să dau? N-am!
Nu prea mai avem nici decenţă, respect, bun simt, politeţe sau diplomaţie. Oriunde citeşti un blog "mai public" este obligatoriu să existe un phoenix troll care să comenteze prin combustie spontană ca imediat să renască pentru a arde într-un nou comentariu. Este un perpetuum mobile de nesimţire şi agresivitate gratuită. În plus, majoritatea comentariilor se loveşte de persoane nu de idei şi întreaga discuţie se reduce la un ping pong de ba p-a mă-tii între interlocutori incapabili de dialog. Tot românul are o vorbă de duh: nu te pune cu prostul că are mintea odihnită. Cât despre politicieni, unde diplomaţia trebuie să prevaleze în faţa antipatiilor şi diferenţelor de idei, dialogurile sunt de fiecare dată ca între doua ţaţe surde şi pe alocuri ramolite sau colerice.
Îmi aduc aminte că în una din zilele călduroase de vără când cutreieram benzile de biciclete ale Bucureştiului, mai bine spus făceam slalom printre pietonţii de pe banda de biciclete pe ale căror urme eram obligat să calc din cauza maşinilor parcate, trotuarului insuficient sau pur si simplu a celor doua dungi galben-fosforescente care-i hipnotizau pe bieţii oameni, destinul m-a pus în faţa unei perechi de îndrăgostiţi al cărei mascul m-a mutat cu tot cu bicicletă de pe bandă pentru că pe acolo trebuia să treacă el cu banala justificare: ce, eu am pus banzile astea? primăria.
Suferim de un egoism prost înţeles, care combinat cu buricocentrismul balcanic ce exacerbează în perioadele calde, ne defineşte ca tipar dâmboviţean. În lumea civilizată libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi. Trebuie să înţelegi că împingându-te în mine îmi consumi libertatea pe care nu am consimţit să o cedez. Ascultând (pseudo)muzică la telefon în metrou îmi încalci libertatea. Scuipând îmi iei libertatea de a călca liber pe stradă. Respectul faţă de libertatea celui de lângă tine şi bunul simţ te obligă la politeţe. Decenţa şi igiena sunt şi ele forme de respect pentru libertatea celorlalţi. Tricoul răsucit pe burdihanul transpirat îmi repugnă la fel ca mucozităţile trântite de asfalt prin centrifugare de pe falangele unde iniţial au fost expulzate din nas. Hai, totuşi, din comoditate şi dâmboviţionism să nu uităm unde trebuie să ajungem.

Limba noastră cea de toate zilele

George Carlin a avut un stand-up genial legat de limbaj şi de cum ne transformă (încet şi sigur) pe termen lung frăgezindu-ne caracterul. În fond modificările de limbaj împuse societăţii sunt forme de manipulare, forme de ascundere a sensului prin cuvinte. Iar acum cel mai puternic curent de manipulare prin limbaj a fost generat de politically correctness care vrea ascunderea gândurilor şi a intentiilor printr-o politeţe de limbaj falsă. În fapt că spui cur sau fund sensul este acelaşi, doar percepţia generală este diferită. Eu sunt sigur că strămoşii noştri spuneam clar şi onest: cur, iar noţiunea de fund nici nu exista, pentru că pentru ei cur era un cuvânt suficient de bun. Era unanim acceptat pentru că era "vulgarizat" dar nu vulgar. Odată cu apariţia fandosiţilor cizelaţi şi cu obrazul pudrat, cuvintele folosite în mahalale şi la ţară trădau o origine proastă. Aşa că noi cuvinte au fost folosite de clasa înaltă pentru a exprima aceleaşi "vulgarităţi". Doar din snobism. Oare nevoia de politically correctness vine din frica de asumare a sentimentelor? Ne e atât de frică de propriile noastre gânduri încât inventăm convenţii de limbaj pentru a ni le ascunde de noi înşine.

Dar, de la ce am început toată această discuţie: de la sensurile cuvântului hazna.

Dexonline.ro dă două sensuri diametral opuse cuvântului: latrină şi cameră pentru depozitarea tezaurului. Ştiu că pare o asociere cel puţin comică, dar este pur şi simplu o coincidenţă de asociere de sensuri sau o caracteristică românească? Întreb pentru că ne stă în natură să ne facem tezaurul de căcat şi căcaturile tezaur. Am făcut-o atâţia ani şi încă o facem. Fiecare dintre noi ne lăudăm orice căcat de parcă ar fi aur şi ponegrim aurul celorlalţi de parcă ar fi căcat. Pe de altă parte ridicăm în slăvi căcatul altora pentru că un nivel scăzut al standardului de valori ne face să ne simţim mai bine faţă de noi înşine chiar dacă stăm în hazna. Ce-i drept, după 5 minute nasul nu mai detectează mirosul...

Învăţa-ţi să scrie-ţi corect

Se pare că devenim pe zi ce trece din ce în ce mai dobitoci. Am primit pe mail o ofertă de la un dezvoltator imobiliar (care nu e unul de scara de bloc, că ăştia au fost "sugruma-ţi" de criză) prin care eram invitat să vizitez noul târg imobiliar online, care se ţine în fiecare zi, la orice oră, condiţia să le meargă site-ul.

Ce m-a belit peste ochi e greşeala care mai apare şi pe primul rând. Comentam pe blogul lui anditzu san un entry legat de educatie si de calitatea procesului. Modul cum miniştrii rând pe rând şi-au bătut joc de sistem şi au făcut zeci de experimente devine deja o tragi-comedie. Cunosc cât de cât mutilările prin care a trecut învăţământului pentru că părinţii mei sunt profesori şi fiecare ministru a venit cu propriile idei, cu propria metodologie şi regula de bază este să schimbe tot ce a făcut ministrul anterior. Că doar el, în genialitatea lui, este actualul şi unicul.

Şi este o explicaţie relativ simplă de ce ministerul învăţământului este cenusăreasa unui guvern: pentru că un asemenea minister nu învârte prea mulţi bani de investiţii. Drept urmare nu prea e de unde se fura. Si atunci ajung ministri ai învăţământului doar tăntălăii cu vise de mărire (prostul ăla fudul), sau ăia care acceptă forţaţi de partid şi care o să-şi bage picioarele.

Acum şi un ministru rezonabil de capabil care ar vrea să schimbe masiv şi în bine se loveste de un puternic refuz din partea propriului minister care este un munte de incompetenţă şi de nepotisme, năşisme, pile, cunoştinţe şi relaţii.

Până una alta va trebui să ne descurcăm cu generaţii întregi de analfabeţi diplomaţi pe care îi va produce învăţământul românesc. Toate ca toate, că şi străbunicii mei au fost aproape toţi analfabeţi, dar aveau bun simţ în pana mea. Ăştia de acum o să ajungă toţi ca nea primarele care este...

Măcar cu ceva avea şi Hitler dreptate, să facă puţină curăţenie :).

România ruptă în două

Românii nu au ştiut niciodată să fie uniţi. A existat ceva care ne-a făcut să ne credem deosebiţi între noi, să ne pizmuim, să fim dezbinaţi, iar singurele lucruri care ne-au făcut să fim uniţi au fost pericolele. Dar o astfel de unire este doar conjuncturală şi cu prima ocazie de trădare uniunea va dispărea în lipsa resortului care o alimentează. Un exemplu este regatul lui Burebista care a apărut ca răspuns la ascensiunea lui Cezar. Cum a fost asasinat Cezar, existenţa regelui dac nu a mai fost necesară şi cineva s-a gândit că e mai sănătoasă vadra de vin decât moartea pe câmpul de lupta şi i-a pus capăt zilelor lui Burebista.

Avem foarte multe idei preconcepute: oltenii sunt proşti, moldovenii sunt împuţiţi şi alcoolici, mai mult, moldovencele sunt curve, ardelenii sunt înceţi la minte, muntenii sunt lipsiţi de caracter, dar de fapt suntem toţi o apă şi-un pământ, iar până nu realizăm asta şi nu încercăm să ne corectăm defectele în loc să le arătăm cu degetul nu ne vom mişca din loc.

Mă uitam la ştirile din ultimele zile, totul în presă e prezentat ca un prăpăd, guvernanţii, mama lor, sunt de vină pentru toate. Am găsit ţapul ispăşitor, guvernanţii nu şi-au făcut treaba şi din cauza lor suntem în rahat până peste gât. Perfect de acord, dar restul 10 milioane (sau cât mai numără acum forţa de muncă a României) ce a păzit? Problema asta este a tuturor românilor şi nu avem cum să ieşim din groapă decât dacă dăm din picioare, nimeni nu o sa ne scoată de acolo (mai ales guvernanţii) pentru că nimănui nu-i pasă de noi.

Pentru că tot spuneam de ştirile din ultimele zile, un titlu mic, afişat pentru scurt timp (că un asemenea titlu nu dă bine la rating) spunea despre doctorul Gheorghe Burnei, chirurg de ortopedie pediatrică (unul dintre cei aproximativ 20 din ţară), că a refuzat un salariul de 64.000 lire sterline pe an în Marea Britanie (ca o paranteză, ştirea asta a mai fost dată acum câteva luni chiar când doctorului i s-a făcut oferta, dar salariul era de 64.000 lire pe lună; pentru un doctor de talia dr-ului Burnei 64.000 pe an e prea puţin, sincer, dar voi accepta ultima variantă) pentru a profesa în continuare în România. Ştirea asta a dispărut în câteva zeci de minute de pe portalurile de ştiri pentru a lăsa loc tuturor celorlalte jeguri care ni se trec prin faţa ochilor pentru a fi manipulaţi de interesele ce stau în spatele ziariştilor şi trusturilor de presă.

Spuneam în titlu că România este o ţară ruptă în doua, pentru că pe de-o parte există cocalarii, manelarii, jurnaliştii care ştiu să arunce cu noroi în orice direcţie, trebuie doar să le dea cineva ţinta, există pseudo-politicienii şi pe de altă parte există oameni ca Gheorghe Burnei sau Doru Maries, oameni ca Nicu Covaci care au puterea să lupte pentru o idee, pentru un crez, oameni cu coloană vertebrală dar care sunt băgaţi sub preşul mediocrului pentru că nu servesc intereselor unor oameni ce deţin mai multă putere decât moral li s-ar cuveni.

O populaţie scârbită e mai uşor de manipulat, o populaţie dezamăgită ajunge mai uşor să spere într-o posibilă schimbare în bine, pentru că speranţa moare ultima şi cu cât lucrurile îţi sunt prezentate mai negru cu atât simti nevoia mai mult de o rază de lumină care să-ţi redea speranţa. Totodată o populaţie scârbită în continuu nu mai are puterea să riposteze sau să protesteze, e prea obişnuită cu amarul şi un amar accentuat nu face decât să dea gust aceluiaşi terci de ieri.

Poate dacă am acorda mai multă atenţie unor oameni de valoare şi i-am populariza mai mult am conştientiza că şi noi putem mai mult, putem să cerem mai mult de la noi şi de la cei din jurul nostru, nu doar să arătăm cu degetul.

Şi chiar dacă am pierdut la fotbal cu Ucraina (şi o să mai pierdem şi la Bâstroie) hai să nu ne pierdem puterea să strigăm hai România!

Nenea, dă şi mie un ban

Căutând imaginea potrivita pentru postarea asta am dat peste un articol care tratează un subiect foarte apropiat. Şi, pentru că mi-a plăcut, vi-l recomand cu căldură. Luaţi d-acilişea.

Am fost tentat să aleg titlul: România - ţară de cerşetori, dar pentru că nu am vrut să încing tărâţa în Arim am optat pentru un titlu mai diplomat.

Şi acum să trecem la treabă. Unul dintre filmele mele preferate este Filantropica. De ce? Pentru că pătrunde destul de adânc în filozofia neamului românesc. Cum necum ne-am obişnuit cu mâna întinsă. Ne-am obişnuit ca o autoritate să ne raţionalizeze ceea ce este al nostru şi în loc să luptăm pentru dreptul fiecăruia, cerem. Cineva trebuie să ne rezolve problema pentru care noi cerem. Trebuie să vină ordinul de sus, noi suntem prea proşti să ştim ce avem de făcut, chiar dacă stă în puterea noastră.

Mulţi îşi pun ochelari de cal şi mândrie de fecioară neprihănită când suntem asociaţi cu cerşetorii. Este un fapt real că sunt mulţi cetăţeni români care pleacă în străinătate la ciordit şi cerşit. Dacă ne ascundem în spatele unei mândrii prost înţelese ăia nu dispar. Din contră, se înmulţesc ca iepurii, ca au nevoie de materie primă pentru cerşit şi un copil nu rămâne sugar o veşnicie. De ce mi se pare ipocrizie să ne oripilăm în faţa cerşetorilor? Pentru că şi noi suntem la rândul nostru cerşetori, de o altă manieră, evident.

Statul român cerşeşte la americani puţină bunăvoinţă de vreo 10 ani: mai o autostrada, mai o bază militară, mai un FMI, mai nişte carne de tun în Irak sau Afganistan poate poate primim şi noi ceva. Am cerşit şi la UE o aderare mică, ne-am rugat în toate felurile să ne primească şi pe noi acolo, le-am acceptat toate condiţiile, că poate ne dă şi nouă ceva (vorba postului de mai sus).

Dar nooo, asta fac politicienii, noi muncim din greu pentru bucata noastră de pâine... Dar subvenţii pentru căldură vrem, nu? Subvenţii pentru transport în comun vrem, nu? Subvenţii pentru medicamente vrem, nu? Dacă ceva poate fi gratis să fie. Îmi aduc aminte de bătaia care a fost la un supermarket în Iaşi pentru că se dădeau gratuit nişte ştifturi de bormaşini (şi cei care le luau nici măcar nu aveau nevoie de ele), iar la câteva zile mai târziu, după cum spunea Gândul, sindromul "bormaşina" s-a repetat la Braşov. Prin toate modalităţile posibile vrem ca statul (sau cineva) să ne dea "cât mai gratis". Iar dacă nu ne dă facem scandal şi ne ducem cu mâna întinsă la politicieni. Şi asta tot o formă de cerşetorie este. "Ca să cerşeşti nu trebuie să te îmbraci în zdrenţe". Chiar şi jucatul la loto este tot o mână întinsă, către divinitate (iar la noi chiar se joacă la loto). Şi poate că de la divinitate ni se trage. Cum poporul român este foarte credincios, în Tatăl Nostru zice aşa: "Pâinea noastră cea de toate zilele/Da-ne-o nouă astăzi".

Iar la noi cerşetoria nu este problemă de supravieţuire, e pur şi simplu lenea de a munci. E mai uşor să iei ceva de-a gata decât să pui osul la muncă. Şi câteodată şi atunci întrebi: Muieţi-s posmagii?

Capra vecinului şi ţapul ispăşitor sau Pute a mediocru

Pe 13, zi cu ghinion, mi-am făcut timp şi drum să vizitez Bruges, un oraş deosebit (din punctul meu de vedere). Mi-ar fi plăcut să-l văd şi noaptea, dar poate in viitorul apropiat se va ivi şi ocazia asta. Arhitectura nu este una ieşită din comun dar foarte plăcută ochiului, armonizată şi parcă puţin pierdută în timp.

Evident că, văzând un asemenea oraş, îţi doreşti şi la tine în ţară să ai acelaşi lucru şi îţi pui întrebări retorice: la noi de ce nu? De la comunişti ni se trage lipsa de frumos? De la ruşi? E de la turci? Sau poate mai de demult, de la romani, doar ei au fost primii care ne-au cotropit şi ne-au furat tonele de bogăţii. Întotdeauna ne-am situat la confluenţa imperiilor şi în bătaia tuturor. Să fie oare un destin fatidic sau mediocritatea noastră intrinsecă?

Întotdeauna am văzut binele la altul în ogradă şi ni l-am dorit şi la noi. Dar neputinţa de a-l lua cu forţa ne-a făcut să spunem: poporul român a fost un popor paşnic, nu a cotropit pe nimeni. Ne ascundem impotenţa în împopoţonări ale adevărului. Realitatea este că nu am fi fost niciodată în stare să cotropim pe alţii. Iar dacă prin minune vreun conducător ar fi cotropit pe cineva în scurt timp ar fi fost asasinat pentru interese mărunte.

Avem o putere incredibilă de a găsi vinovaţi pentru eşecurile noastre: noi nu avem bogăţii, că nu am avut imperii. Ne-a oprit cineva să avem? Ah, am uitat, noi nu cotropim pe alţii, suntem un popor nobil (care moare în foame şi mizerie). Sunt de acord că există contexte favorabile şi defavorabile în istoria unui popor, dar la noi am tras de contextul asta defavorabil până l-am făcut toată istoria noastră.

Ne văităm de politicieni şi de lideri, dar avem puterea/inteligenţa să dăm alţii? Un popor îşi crează în istorie locul pe care e în stare să şi-l creeze. Ne stă în fire să facem lucrurile pe jumătate şi chiar şi atunci de mântuială. Deci am ajuns unde trebuia.

Nu am putut să ne facem oraşe ca Bruges nu pentru că nu ne-au lăsat alţii, ci pentru că nu am fost în stare. Roma antică a pornit de la un oraş şi a supus o lume întreagă, ăştia au trişat? E mult mai uşor să te complaci în găsirea unui ţap ispăşitor decât să pui osul şi să faci ceva. Este mai uşor să găseşti scuze sau vinovaţi pentru eşecurile tale şi-ţi poţi ascunde incompetenţa în minciuni ieftine, dar pe care ajungi să le crezi pentru că aşa te simţi mai bine. La fotbal întotdeauna ne fură arbitrul, altfel i-am fi făcut praf. Blazarea în mediocritate este lucrul la care ne pricepem la perfecţie, iar dacă se găseşte vreunul dintre noi mai cu moţ să facă altfel îi dăm la cap. Doar vrea să ne schimbe modul nostru de trai, perfectat de secole. Şi nu putem permite aşa ceva, că ţinem şi ne păstrăm obiceiurile şi datinile.

Suntem un popor de căcat şi am primit de-a lungul istoriei exact ceea ce am meritat, şi chiar şi acum primim cu vârf şi îndesat. Acum avem alt ţap ispăşitor, criza mondială. Dar Polonia şi China prin ce criza au trecut săracii de ei? Suntem incompetenţi, suntem o glumă, suntem vai de curu nostru şi viitorul se prefigurează numai în nuanţe de maro. Aşa că aia de vă simţiţi mai cotropitori din fire, cotropiţi ţările străine, că România nu are ce să vă ofere.

Ah şi apropo, graniţele sunt deschise :).

Prostie fără stăpân

O tânără s-a dezbrăcat în semn de protest faţă de proiectul de lege privind eutanasierea maidanezilor.

Asta e o ştire dată ieri pe adevarul.ro . Aş putea încerca să mă abţin de la comentarii răutăcioase, dar care ar mai fi farmecul? Protestele împotriva omorârii câinilor sunt încă o dovadă de ipocrizie fără margine a rasei umane. De atâtea milenii animalele se nasc şi mor sau sunt omorâte de altele. Cele care se adaptează supravieţuiesc celelalte nu. N-am văzut pe nimeni în România să protesteze fată de omorârea puilor în crescătorii, sau a porcilor/oilor/vacilor/cailor în abatoare. De ce? Doar pentru că pe astea le mâncăm? Dintr-o dată propria foame e mai nobilă decât viaţa unui animal? Şi adică viaţa unui porc e mai puţin sacră decât a unei potăi? N-am văzut pe nimeni să protesteze împotriva deratizărilor unde şobolanii sunt omorâţi prin metode sadice. Şi ce? Ei nu au viaţă? Nu sunt şi ei suflete? Nu te emoţionezi când priveşti un şobolan în ochişorii lui negri? Este doar pretenţia aberantă a unor habotnici de a găsi argumente în apărarea unor minciuni care să-i facă să se simtă nobili.

Protestele astea îmi aduc aminte de un schimb de corespondenţă dintre primarul Chişinăului şi eterna protectoare a câinilor Brigitte Bardot. La fel ca şi în Bucureşti, în Chişinău problema câinilor vagabonzi a devenit foarte gravă şi în urma unor decese cauzate de atacurile câinilor primarul a decis adunarea patrupedelor şi uciderea lor. Brigitte Bardot evident a trimis o scrisoare deschisă prin care îi cerea primarului să oprească această operaţiune şi să construiască adăposturi pentru maidanezi. Răspunsul primarului a fost tot o scrisoare deschisă în care erau prezentate poze cu copii din Chişinău mutilaţi de câini alături de comentariul: pentru dumneavoastră ce este mai importantă, viaţa unui câine sau a unui copil?

În momentul în care pentru tine un câine vagabond nu reprezintă o problemă este uşor să te pretinzi apărător al lor, pentru că în mintea ta maidanezul se confundă cu imaginea pudelului pe care îl plimbi seara să se scârnăvească pe gazonul din faţa casei. Dar ghici ce, jivina aia reprezintă un pericol public, poartă boli, este pe jumătate sălbatic şi să dea dracu să te nimereşti în mijlocul unei haite cu căţele în călduri şi apoi să vedem cum mai protestezi în favoarea maidanezilor (dacă mai apuci).

Acum un an o englezoaică fiind atacată de câini (chiar în Dorobanţi) declara: S-a întâmplat chiar la jumatate de kilometru distanţă de locul unde a fost omorât de câini, acum câţiva ani, cetăţeanul japonez. Câinii erau hrăniţi de o familie din zonă. Ei au devenit agresivi fără să îi provoc în vreun fel. Lucrurile astea n-ar trebui să se întâmple într-o capitală europeană. I-aş omorî pe toţi! O să dau bani pentru exterminarea lor. Sunt ca şobolanii.

Cât despre protestatarii noştri le sugerez să pună ban la ban şi să facă un adăpost pentru patrupedele lor aşa iubite dacă vor o soluţie umană pentru ei, iar dacă nu au bani să-i ia la ei acasă. Păstrarea lor pe stradă nu este o soluţie civilizată şi asta ar trebui să le intre bine la cap.

Sunt lucruri mai importante pe lumea asta pentru care merită să protestaţi şi să faceţi greva foamei. De exemplu ca toate străzile şi şoselele din România să fie spălate măcar o dată pe săptămână cu apă şi detergent (ecologic evident :P). În felul ăsta am mai ieşi şi noi din mizerie şi n-am călca în fiecare zi în căcaţii câinilor maidanezi pe care cu atâta dezinvoltură îi protejaţi. Sau încă mai credeţi că a călca în căcat poartă noroc?

Simplu ca o bătătură

De curând m-am mutat într-un nou apartament, nemobilat. Drept urmare, ca să nu dorm tot timpul pe jos, am purces la a-mi cumpara un pat. Pentru că multă lume a lăudat IKEA, am zis hai să încerc şi eu. Am găsit locaţia celui mai apropiat IKEA şi am pornit plin de aşteptări. Mi-am făcut lista cu tot ce doream să cumpăr după ce am vizitat showroom-ul şi m-am dus în service area unde trebuia să-mi culeg marfa.

După oarece lupte cu pachetele de mobilă de 50-60 de kilograme, foarte voios m-am dus la casă, mi-am făcut datoria de cetăţean onorabil al societăţii noastre de consum şi am mers la serviciul de transport al IKEA. De aici am închiriat un taxiu pentru transportul mobilei la apartament şi după 10-15 minute m-am trezit cu pachetele de mobilă la scara blocului.

De aici altă muncă să le transport în apartament. Noroc că există lift şi că stau doar la etajul 2 :).

Abia acum începea distracţia cu adevărat: desfăcut de pachete, citit instrucţiuni şi făcut pe meşterul. Cu un creion după ureche (că numai aşa arăţi a meşter) am început asamblarea. Am aşezat componentele pe căprării şi am trecut la lucru. Pentru că la dispoziţie nu am avut decât simpla "şurbuleniţă" toată munca de asamblare a fost manuală cap-coadă.

În fine, după câteva ore de muncă cele 3 lucruri cumpărate erau asamblate şi le puteam admira cu mândria omului care se bucura de propria-i muncă. Nu acelaşi lucru pot spune şi despre mâna mea dreaptă care încă se mai resimte după lupta cu câteva şuruburi potrivnice.

Una peste alta: IKEA este o idee de marketing excepţională. Ei câştiga bani pe munca ta şi te fac să te simţi şi mândru pe deasupra. Exploatează foarte bine ego-ul masculin care tinde să creadă că se pricepe la toate. Iar când primeşti instrucţiuni ca la proşti şi la sfârşit chiar îţi iese ca în poză te feliciţi pentru propriile abilităţi de gospodar.

Ce este adevărat este că IKEA oferă lucruri de calitate, numai că atunci când cumperi de la ei trebuie să fii conştient că ce cumperi nu se asamblează singur, iar când trebuie să te lupţi de unul singur cu căratul, asamblatul, curăţatul lucrurile nu mai sunt aşa de simple pecum ţi le-ai dori.

Domnu', domnu', va plac schimbarea?

Când eşti pus în faţa unui şir destul de lung de schimbări majore ce se succed într-un interval destul de scurt ai două variante: te adaptezi sau clachezi. Românul este, din pacate, de natură total inertă. În general nu refuză schimbarea câtă vreme nu-l implică pe el. Şi dacă ar munci altcineva pentru bunăstarea lui atunci ar fi perfect.

Personal am trecut prin multe schimbări în ultimele 5 luni şi nu este uşor să te adaptezi din mers mai ales când nu de fiecare dată cunoşti consecinţele alegerilor pe care (trebuie să) le faci. A schimba ţara în care locuieşti nu este uşor, iar când o faci de două ori în jumate de an nu devine obişnuinţă. Fiecare ţară are particularităţile, dificultăţile, obstacolele şi filozofia ei. Aici din nou, eşti obligat să te adaptezi.

Societatea de acum ne obligă la dinamism atât geografic cât şi mental. Iar Nea Caisă, pionier de vază al generaţiei cincinalului în patru ani jumate, nu (vrea să) ştie ce înseamnă să-ţi schimbi serviciul, să-ţi cauţi de lucru, să te duci la interviuri. Câteodată tind să cred că bunicii nostri erau mult mai deschişi oportunităţilor şi căutau în permanenţă o variantă spre mai bine.

Lipsa de dinamism a românului poate să vină şi din lipsa de viziune asupra propriului viitor şi a obiectivelor ce sunt prost alese. Românul îşi setează de cele mai multe ori obiective punctuale şi pe termen scurt: să-mi găsesc de lucru, să-mi iau maşină, să am casă. Dar în acelaşi timp lipsa unui ţel, a unei viziuni a ceea ce "vreau să fiu când voi fi mare", duce la compromisuri. Iar compromisurile implică mediocritate, mediocritatea de accepta situatia de fapt. Românul nu se angajează pentru că în firma aia poate să crească profesional, nu, se angajează pentru că acolo ori îi dau un post de şef sau îi dau salariu mare.

Şi în plus, când vine schimbarea peste tine ai întotdeauna la îndemână de unde alege proverbe şi zicători precum: noi să fim sănătoşi, te faci că plouă, capul plecat sabia nu-l taie (dar nici nu vede înainte), las' că merge şi nu în ultimul rând deşteaptă-te române. Proverbe care ne îndobitocesc într-o ovis aries obedientă care stă în pătrăţica ei de pajişte şi când se termină iarba, moare de foame supusă aşteptând să-i dea statul pentru că nu a învăţat încă să mănânce şi altfel de iarbă şi nici să plece pe altă parcelă.

Ca popor şi ca ţară avem mult de recuperat faţă de restul lumii civilizate, dar câtă vreme va exista atitudinea placidă în faţa schimbărilor şi a datoriilor pe care trebuie să ni le atribuim, distanţa dintre noi şi restul se va mări.

Links! Rechts! Reich!

Nasturi şi săpun... nasturi şi săpun...

Negarea urii rasiale şi interetnice mi se pare la nivel macro o copilărie. E existat, există şi va exista în continuare dispreţul faţă de cineva de alt neam decât tine. Este în natura noastră animală, conştiinţa teritoriului pe care trebuie să-l aperi pentru ca urmaşii tăi să prospere în detrimentul urmaşilor altora. Iar în contextul globalizării aceste instincte se accentuează. Dacă nu ar exista edicaţia şi spiritul de acum, că trebuie să nu-i discriminăm pe ceilalţi, probabil că ne-am sfâşia între noi şi i-am băga 2m sub iarbă pe toţi care ne-ar călca pământul. Eh, poate nu noi, că noi n-am prea făcut-o niciodată. Alţii ne-ar băga pe noi dacă am pleca prin alte părţi. Problema populaţiilor străine se accentuează foarte mult în capitalele europene: Parisul e plin de negri şi arabi care sunt foarte repede prinşi din urmă de chinezi şi indieni. Bruxelles-ul este plin de arabi şi încet încet se îngroaşă numărul chinezilor.

Iar când populaţia albă dominantă va pierde dominaţia pe propriul teritoriu se va uita de politically correctness şi ne vom întoarce din nou la a ne sfâşia între noi. Sâmburele fascismului se coace încet şi sigur în sânul civilizaţiilor europene, stimulat de globalizare şi de diferenţele culturale care trebuie să se contopească în proces. Un început a fost în Italia şi Spania cu problema ţiganilor şi nici românii nu au ieşit prea bine din toată povestea. Franţa îi repatriază la fiecare 3 săptămâni în România, dar până când?

În România formaţiuni ca Noua Dreaptă, Cultul lui Gebeleizis promovează o extremă dreaptă agresivă, e drept, fără prea mult ecou, dar în cazul unui conflict deschis între români şi ţigani mulţi şi-ar găsi locul în astfel de organizaţii. Deocamdată e linişte pe mare, dar apa ascunde multă furie care odată dezlănţuită va curăţa pe mulţi.

Pentru cei care doresc să mă contrazică, să stea câteva săptămâni în ţigănie şi după ce scapă de acolo să vină să-mi spună ca n-au ură pe ţigani.

Nasturi şi săpun...
Nasturi şi săpun...

Violez deci exist

Mai acum ceva vreme un anume profesor universitar doctor şi psiholog criminalist Tudorel B. Butoi Severin a reuşit să băşice o opinie publică sensiblă cu remarci din topor, legate de femeile violate. Citatul ar fi următorul:

Femeile trebuie să ştie cum se urcă în lift şi să nu ne năpădească pe noi că au fost violate în lift. Când şi cu cine.  Să nu bată ca exploratorii în miez de noapte parcurile şi să vină apoi la adresa poliţiei c-au fost violate. Să ştie cu cine intră în discuţii şi cu cine acceptă relaţii ş.a.m.d.  Comportamentul ăsta de leliţă balcanică, din păcate… cu excepţia acestor victime, care nu au dat dovadă de el, este caracteristic piţipoancelor şi ele devin victime pentru că sunt victime de tip provocator, mare majoritate dintre ele.

Dincolo de limbajul maidanesc şi de lipsa de asumare a vreunei responsabilităţi din partea unui reprezentant al autorităţii, mesajul nu ar trebui să băşice pe nimeni. Discursul nu încurajează violul. Cine spune lucrul ăsta are o gravă problemă de logică. Şi nici nu aruncă responsabilitatea violului asupra victimei cum cei mai mulţi sunt atât de uşor tentaţi să spună. Este exprimarea unei stări de fapt. În parcuri există drogaţi şi labagii pe care poliţia îi tolerează din diverse motive. Mai nou există şi pe strada largă, ce-i drept, la ore târzii. Alcoolul consumat regulat şi în cantităţi mari duce la desinhibări aberante şi la potenţiali violatori (ştirile de la ora 5 sunt pline de ei). De aceea mesajul transmis de sus-numitul psiholog eu îl interpretez aşa: în condiţiile în care ştii că există pericolul de a fi violată, prin faptul că nu-ţi iei nicio măsură de precauţie eşti vinovată moral pentru viol. Când ştii că în apă sunt crocodili te arunci să înoţi? E pură inconştienţă. Existenţa violatorilor este o stare de fapt, total aberantă, complet anormală, dar ignorarea acestui lucru vă face vinovate de prostie.

Aşa că în loc să vă arătaţi rănite atât de uşor în orgoliile de fete mari, pricepeţi că siguranţa pe străzile din România de mult nu mai e asigurată de poliţie, trebuie să vă apăraţi singure cum ştiţi mai bine.

Actul în sine este condamnabil dacă nu cu moartea, măcar cu castrarea neanesteziată, şi este de datoria poliţiei să reducă numărul atât al violurilor cât şi al violatorilor pe vât posibil la 0. Dar până să se întâmple asta ne facem că plouă?

Sweet dreams are made of these...

În ultima vreme mi se întâmplă să mă trezesc dimineaţa înainte să-mi sune alarma telefonului (apropo, am o alarma oribilă, dar eficientă în acelaşi timp), cam cu 15-20 de minute mai devreme. Bucuros că mai am câteva minute de leneveală mă întind înapoi în pat şi execut somnul dulce de dimineaţă.

Într-una dintre dimineţile astea am visat că mă plimbam într-un oraş din Străinezia, printr-un cartier plin de cerşetori ţigani, în care am ajuns, evident, din greşeală. Şi tot plimbându-mă am simţit acut un vid de portofel. Mă furaseră în vis ai dreacu'. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat ca în vis să fiţi parţial conştienţi că e vis, mie mi s-a întâmplat. Eh, conştiinţa mea era împăcată pentru că, indiferent dacă portofelul îmi fusese furat, oricum era gol :). Ştiam asta pentru că în ziua precedentă fusesem foarte harnic în golirea lui.

Cu toate astea, când teribila alarmă a telefonului m-a trezit la realitate, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific dacă mai am portofelul. Chiar dacă ştiam că totul fusese doar vis.

Se vorbeşte mult despre discriminări, despre politically correctness, şi stăteam să mă gândesc, de ce este politically incorrect să spui că ţiganii fură? Evident, nu toţi fură, dar dacă majoritatea fură, de ce este politically incorrect să-i faci hoţi şi să-i tratezi ca atare? E o stare de fapt, e ceea ce-mi bântuieşte somnul dulce al dimineţii. Dacă un leu mănăncă o gazelă este politically incorrect din partea gazelelor să se ferească de toţi leii? Poate unul e vegetarian. Dacă germanii sunt în majoritate muncitori şi disciplinaţi este politically incorrect să îi consideri pe toţi aşa? De ce politically incorrectness-ul se aplică numai la defecte (ca să nu zic calităţi negative)? Nu e mai bine să fii politically correct cu ţiganii (pardon, rromi, sau ethnically challenged people) şi să te fure de nu te vezi?

Ascunzând discriminarea prin limbaj nu înseamnă că elimini discriminarea. Problema este în altă parte. De aceea totul mi se pare doar o mare ipocrizie. Şi după cum zicea Gerge Carlin este o formă de "pussy"-ficare a societăţii. Devenim din ce în ce mai slabi: fizic, moral, genetic, spiritual şi intelectual. Iar politically correctness-ul e doar următoarea treapă dintr-un lung şir de decăliri.

Carcaletele, invenţie românească

Sunt multe lucruri care ne definesc ca popor mediocru. Mocirla pe care o vezi în oraşe după topirea zăpezii, căcaţii de câine de pe trotuar, primarii ca Oprescu, prim-miniştrii ca Boc sau preşedinţii ca Băse. Dar lucrurile mai "pământene" sunt cele care ne fac cu adevarat mediocri. Carcaletele, şpriţul, sifonul, TEC-ul sunt doar câteva exemple.

Conform definiţiei din dicţionar carcaletele este o băutură realizată prin amestecarea vinului cu un suc dulce şi cu sifon. Adică un cocktail prost. Sifonul, spre surprinderea unora, nu a fost inventat în România, dar a fost foarte uşor naturalizat. In perioada comunistă, sticla verde cu plasă pe exterior era prezentă în aproape orice casă pentru că sifonul devenise substituentul ieftin şi mediocru în acelaşi timp pentru apa minerală carbogazoasă. De fiecare dată când venea cineva în vizită era obligatoriu să ai sifoanele pline. Iar pentru unii sifonul devenise chiar o dovadă de bunăstare. Odata cu revoluţia şi pătrunderea pe piaţă a sticlelor de plastic, inventivitatea românului a creat sifonul la pet şi în felul asta trecerea de la sticla de "ciob" la sticla de plastic a adus sifonului o nouă perioadă de glorie si deschiderea unor orizonturi noi. Îmi aduc aminte că într-un timp existau sifonării unde puteai comanda sifon cu suc concetrat, care era evident de foarte proastă calitate, ca să nu mai vorbesc de sănătos.

Încă din perioada comunistă românul s-a obişnuit să-şi introducă voluntar în propria-i viaţă surogate ieftine pentru simplele bucurii ale vieţii. Cum vinul nu era prea mult în rafturi, românul l-a facut şpriţ, să ţină mai mult (fie băutura, fie el la băutură). Cum vinul ieftin se găsea mai uşor, dar era prost, a fost îndulcit cu sirop şi apoi făcut şpriţ.

Aproape peste tot în lume există amestecuri de băuturi, unele reuşite, altele apărute din necesităţi medicale, noi am făcut un amestec din sărăcie, un compromis nesatisfăcător din partea unui neam obişnuit mai mult cu plecatul capului decât cu ridicarea sabiei.