Demisia in democratie

Sursa imaginii.

Citind stirile legate de liderii opozitiei din ultimele zile mi-am adus aminte de o vorba pe care o spuneam cand eram mic si bateam mingea in parcarea din spatele blocului: cine zice ala este ca magarul din poveste. Ca o paranteza, n-am stiut niciodata despre ce magar este vorba.

Acum sa ma explic putin. Cele mai multe stiri cu si despre opozitie trebuie sa contina cuvantul demisie. A presedintelui, a premierului, a Parlamentului, a DNA, a fiscului, a CNA-ului. Dar unde nu s-a cerut demisie.

Opozitie, faca-se voia ta! Cu toate institutiile demisionare sunt curios cine mai conduce... banuiesc ca anarhia democratica. Nu te poti pretinde democrat  daca te autoexcluzi din joc. Nu poti dialoga daca esti mut si/sau refuzi conversatia. Demonizarea in bloc a tuturor institutiilor statului este tactica manipulatorie a totalitaristilor. Instigarea populatiei sa protesteze impotriva institutiilor statului din nou este o dovada a impotentei diplomatice a liderilor opozitiei. Nu se poate numi exercitare libera a dreptului de reprezentare daca votul/nevotul/participarea/neparticiparea sunt santajabile cu excludere din partid. De aceea opozitia este magarul din poveste.

Eu am o problema cu cerutul demisiei. In primul rand pentru ca demisia este un act unilateral si in al doilea rand, daca omul nu mai corespunde postului atunci el trebuie demis de persoana/institutia/entitatea care l-a investit. Drept urmare a cere demisia cuiva ar trebui inlocuit cu a cere demiterea cuiva de catre cel/cea/cei care pot demite. Asa ca pentru mine a cere demisia cuiva este doar o miscare de imagine sau abuz in serviciu atunci cand vine din partea unui superior.

Cea mai arzatoare cerere a opozitiei si mai ales a liberalilor este demisia din Parlament si a presedintelui si organizarea alegerilor anticipate. Pentru ce? Pentru cateva luni pana trebuie organizate alegeri la termen? Daca o cereau acum un an mai intelegeam, dar acum? Ori sunt prosti (ca startegi) ori disperati ori manati de motive obscure (Luke, Obi-Wan nu ti-a spus ce s-a intamplat cu tatal tau... eu sunt tatal tau). Adevarul cred ca este mai simplu de atat. Pentru opozitie este important ca alegerile prezidentiale sa fie in acelasi timp cu cele parlamentare. Atat din motive financiare, organizatorice cat si strategice. Un partid de opozitie gaseste mai greu sponsori decat un partid la putere, iar in perioada electorala cei ce finanteaza partidul o fac punand piciorul in gat de aceea o singura campanie e mai benefica decat doua. Nu este usor de mobilizat partidul pentru campanie electorala, iar de-a lungul timpului PSD si PNL au dovedit ca nu au aceeasi disciplina de partid ca PDL. Si acum daca luam in calcul ca USL ar prelua puterea e clar ca membrii de partid cu sacii in pod nu vor fi la fel de motivati sa lupte pentru presedentia lui Chucky, cu atat mai putin cei din partea PSD. In plus, cata vreme Basescu este presedinte, USL nu are garantia ca Ponta va fi numit premier, am mai vazut cum Constitutia a fost contorsionata si cum o sustinere de peste 50% nu a putut impune un candidat. Pentru USL guvernarea sub semnul Basescului poate fi o fata morgana. In plus din partea PNL exista temerea ca PSD sa nu faca pact cu PDL dupa alegeri si sa-i lase cu buza umflata la prezidentiale.

Sper totusi ca am evoluat dincolo de stadiul in care un presedinte/partid este ales de televiziuni si ca toate jocurile si fusaraiele din cocina noastra politica nu vor deturna rezultatul spre cei mai meritosi dintre ingrati.

Despre Energie

...100 de puncte pentru cine poate să definească energia.


Fără să fac o reducere prea mare, aş avea curaj să estimez că răspunsurile se vor împărţi în două categorii: unii care se gândesc la definiţiile din liceu gen potenţialul asociat cu nişte forţe, lucrul mecanic sau puterea, etc. Şi unii care or să zică, precum în Caragiale: ”energia e care curge”. Desigur, că şi muzica ”e care curge”, dar şi apa. Sau lotusul, lotusul e energie. Şi mă surprinde cum toată lumea vorbeşte cu o uşurinţă uimitoare despre ceva ce nu ştiu exact ce e.


Deci dacă spui ”energie” toată lumea înţelege. Sau nimeni nu întelege. E acelaşi lucru.

Astăzi am avut tensiunea crescută să am o conversaţie cu o cunoştinţă care face terapie energetică. Adică, în numele unei experienţe ”practice” de câţiva ani, în contextul unei pregătiri deloc medicale / teologice / metafizice, persoana a ajuns să aibă în tratament ”energetic” pe nişte oameni bolnavi de cancer. Pe mine asta m-a şocat la culme, din mai multe motive.

• Persoana (”curatorul”) credea sincer că persoanele tratate fac progrese. Defapt, persoanele care ştiu că sunt tratate fac progrese. Recunoaşte că placeboul există (noroc cu el!), şi îmi dă un apropos că medicamentele tratează cauzele bolii, iar companiile farmaceutice au ca scop sa dovedească (,) că placeboul e mai prost ca medicamentele lor. Deci, cu alte cuvinte, medicamentele sunt testate şi e arătat că pot să funcţioneze mai bine decât aleator, dar el, curatorul, preferă să se bazeze pe tratarea sursei problemei, care nu e adresată de medicamente. Dar placeboul e bun. Deci, la ce folos tratezi sursa, dacă te bazezi pe placebo? Defapt, te joci cu viaţa fraierului care te crede că eşti mai bun decât aerul, sau decât o linguriţă de zahăr pe stomacul gol dimineaţa, în zilele pare. Dacă amărâtul are cancer, well, asta e. Dar tu trebuie să îi arăţi că ştii ce faci. Pe banii lui, desigur.
• Dacă are pacientul cancer şi vine la masaj energetic, nu trebuie să renunţe la chimioterapie. Adică dacă tot faci o treabă, de ce să nu faci două? Desigur, dacă se face bine amărâtul, o să fie datorită masajului energetic, nu chimioterapiei!
  
• Apogeul în a fi ”curator energetic”, mi s-a dat ca exemplu, este să îţi vină în minte denumirea ştiinţifică (adică medicală, unde medicina = adversarul) a diagnosticului pacientului, fără ca tu să ai pregătire medicală. Adică dl. Xulescu, suferind de, să zicem, deviaţie de sept, se duce la cabinetul energetic, îi este aplicat un masaj energetic special, şi după ce ”curatorul” se concentrează puţin, bing! ”Domnule, dumneavoastră aveţi o deviaţie acută de sept, dar pentru că nu ştiu exact ce e aia, o să vă aplic acordajul Angel Light, şi vă veţi simţi mult mai bine”. Small print: ”în caz contrar vă puteţi adresa unui medic generalist”.
• ”În momentul în care înveţi terapia energetică, ajungi să vezi prin haine, prin carne, şi vezi Energia. Asta nu poate oricine, dar eu am reuşit.” Defapt persoana în cauză mi-a făcut şi mie o caracterizare energetică a prezenţei electronice, şi a reieşit că am, citez, ”stomacul cam negru, ovar stâng polichistic, şi rinichiul stâng leneş”. Asta pentru că e foarte comun, 80% dintre oameni (femei, sper) au simptome la fel. Era cât pe-aci să am şi burtă, dar pentru că asta ştiu clar că nu am (sic), am scapat de aşa diagnostic! de data asta! nu de alta, dar curatorul cu pricina nu m-a văzut de ceva vreme, se mai schimbă omul...
  
• confruntat cu argumentul că masajul energetic nu e prea dovedit benefic de comunitatea ştiinţifică, curatorul a râs mult. A zis că normal că nu e dovedit, pentru că nimeni nu ar fi de acord cu aşa descoperire! care ar revoluţiona pe tot şi toate. Şi asta pentru că există o conspiraţie mondială. Tot aia care este împotriva invenţiilor româneşti pro-mediu (o maşină ecologică) tocmai pentru că petrolul trebuie să curgă în continuare. Trebuia oare să mă aştept la alt pseudo-argument, care mai mult te bagă în ceaţă?
• curatorul, deşi aparent calm, mi-a zis că eu nu ştiu nimic despre viaţa reală, pentru că eu lucrez într-un birou. Energia, se pare, nu curge şi pe acolo. El, în schimb, lucrează în viaţa reală, acolo unde vin la el oameni cu probleme reale, pe care el, din iubire, încearcă să le rezolve. Pentru că spre deosebire de mine, care nu aş ajuta cu nimic pe un cerşetor de pe stradă care moare de foame, el ar încerca să îi salveze viaţa lucrând la sursa problemei.
  
• curatorul admite că îşi pune la bătaie siguranţa sa, înţeleg, energetică, cu fiecare caz nou. Hmmm, asta nu mă încântă să mă duc la el, dacă are un infarct energetic cu o sedinţă înainte să mă vindece, după ce am plătit?!
  

E absolut clar, şi e redundant să mai o spun şi eu, că terapia prin vizualizarea bolii sau te miri ce altă găselniţă, nu sunt demonstrate ştiinţific. Referinţa la un oncolog american, pe care am primit-o ca să ”studiez, dacă tot mă pasionează”, are nişte post-referinţe la unii care au încercat să refacă experiementul şi nu le-a ieşit nimic.

Afacerea are clienţi tocmai pentru că 1) placeboul există, 2) oamenii cred, şi 3) ceea ce le spune curatorul oamenilor este, ca la ghicitoare, sau ca în horoscop, ceva general ce se aplică tuturor. Se bazează pe ”80%”, pe măsuri absolute. Pe câmpul energetic ”la forma lui ideală”. Păi da, dar unde ştii care e forma ideală, dacă nu ai cunoscut persoana? asta presupunând că 1) poţi să faci ceva, şi 2) ştii ce faci.

Curatorul fie se enervează când îl iei cu argumente raţionale, fie foloseşte smiley-uri care râd isteric. Asta nu e de bine, mai ales dacă e declarat că vindecă prin meditaţie şi iubire. Sunt curioasă, apropos de asta, ce părere ar avea un preot despre vindecarea energetică. Aşa, de curiozitate copilărească.


Una peste alta, vreau să închei punerea asta la colţ cu două afirmaţii. Prima: ”Kids, don't try this at home” şi a doua, că înainte de a vă duce la vreun doctor, să nu vă impresioneze diploma de masaj energetic emisă de vreun centru european de gâdilat (luată în 2 timpi şi 3 mişcări- energice) mai mult decât una de la medicină pentru 6 ani + 2.

Desigur, sunt dispusă să îmi schimb părerea şi lupta asta atunci când voi vedea articole unde e demonstrat cinstit, ştiinţific, că un număr semnificativ de pacienţi cu aceleaşi probleme sunt vindecaţi de masajul energ(et)ic semnificativ mai bine decât cu medicina pe care o avem de câteva sute de ani, încoace. Că nu de alta, dar Energia e de când lumea. Defapt Energia dacă e peste tot, trebuie să fie şi în Medicină... Hmmm, chiar aşa...

Acţiune şi rebeliune

Sursa imaginii.

Cam asta aş avea de spus multor politicieni (adică textul din imagine).

Principiul acţiunii şi reacţiunii ar trebui să funcţioneze în viaţa publică/politică după aceleaşi legi şi efecte ca în mecanica clasică. Orice forţă acţionată într-o anumită direcţie ar trebui să primească un răspuns egal dar de sens contrar. Orice opinie pro primeşte un răspuns contra, orice jignire va primi înapoi o palmă, orice puci va primi un hohot de râs.

Ne aflăm în faţa unei clase politice retarde care atât de înveninată este de ura împotriva lui Traian Băsescu încât îi face jocul ca un căţeluş gingaş şi obedient. Nu PDL-ul se supune voinţei tiranice a marinerului, ci, paradoxal, opoziţia. Toată traiectoria politică ascendentă a preşedintelui a fost guvernată de principiul aruncă pisica moartă la vecin (coincidenţa face ca de-a lungul timpului Adrian Năstase să-i fi fost şi vecin) şi urlă în gura mare că vina e a celuilalt că el e rău şi nu vrea să te lase pe tine să-ţi faci treaba (filozofie dragă sufletului multor români). Traian Băsescu nu şi-a asumat niciodată eşecul pentru responsabilităţile cu care a fost investit dar pe care nu le-a îndeplinit. A împărţit vina, iar cei acuzaţi au reacţionat suficient de violent (dar nu vehement) încât să-i valideze acuza. Primăria capitalei a câştigat-o de două ori acuzând PDSR-ului şi tot mandatul l-a pus în spinarea opoziţiei pe care PDSR/PSD i-ar fi făcut-o. Primul mandat de preşedinte l-a câştigat acuzându-l pe Adrian Năstase (caracatiţistul anilor 2000-2004) de comunism şi de feudalizarea României, iar al doilea mandat l-a câştigat acuzând interesele netransparente din spatele contracandidaţilor. În fiecare confruntare electorală a reuşit să găsească un adversar care să îi valideze conflictul, iar pămpălăii din opoziţie încă nu au înţeles că rebeliunea în faţa unui Traian Băsescu e un bumerang propulsat cu motor care te loveşte peste bot de nicio chirurgie reparatorie nu te mai face întreg.

Dacă există un vinovat pentru situaţia de acum, pentru aşa-zisa tiranie băsesciană, actuala opoziţie este cea vinovată. Postamentizarea lui Traian Băsescu a fost făcută de lideri prea proşti să înţeleagă că prea mult "Jos Băsescu!" oboseşte, îl victimizează şi îi livrează pe o tavă de argint inamicul de care are atâta nevoie pentru a se valida în faţa mulţimii ovine de alegători. În ultima campanie tot ce s-a auzit din partea portocaliilor a fost anti-Vântu, anti-Voiculescu. Cum au reacţionat acuzaţii? S-au înverşunat şi mai tare în comentariile sentenţioase şi în virulenţă decredibilizându-se şi transformând răspunsul din obiectiv în subiectiv. Ura pătimaşă afişată făţiş a validat acuzele. Inegalitatea aparentă a conflictului a fost un factor în favoarea tot a preşedintelui. Numai că toată obsesia opoziţiei cu Băsescu are şi ea la rândul ei reacţiuni. Prima este puternica polarizare a opiniei publice, a doua este fidelizarea celor ce-l sprijină pe Băsescu, dar poate cea mai importantă îl validează pe Traian Băsescu drept lider suprem atât în faţa propriilor subalterni cât şi în faţa propriei sale persoane. Tocmai de aceea spun că vinovaţii sunt în opoziţie.

Am convingerea fermă că dacă vor reuşi din nou suspendarea lui Băsescu acesta nu va fi demis pentru că opozanţii săi sunt prea proşti să îi pareze atacurile. Ponta a declarat sus şi tare că dacă un porc îl provoacă intră la el în cocină să-i arate vreo două. Antonescu urlă şi el jos Băsescu ca din gură de Partriciu, iar nivelul de decenţă, demnitate şi bun simţ pe care îl afişează e undeva aproape de cel al prezenţei în Parlament. Populaţia va vota sentimental şi îi va acorda din nou credit preşedintelui.

Când gunoiul înfrânge...

Sursa imaginii.

... şi toată lumea pierde, mai puţin gunoiul. Nu ştiu cine a avut geniala idee de a-l aresta pe DDD dar dacă tot au făcut-o sper să fie pentru un motiv bun şi justiţia să îi acopere toate portiţele de scăpare. De ce? Pentru că altfel întreaga Românie va deveni platoul de filmare al jegurilor de la OTV.

Dan Diaconescu s-a făcut remarcat prin punerea pe sticlă cu obstinaţie a tuturor deşeurilor umane pe principiul că penibilul vinde. Şi a vândut, a vândut mult prea bine. Iar oamenii care trebuiau să sancţioneze fenomenul (CNA în primul rând) culeg acum roadele jocului de glezne. Chiar şi societatea a asistat pasivă la îndobitocirea sistematizată promovată de OTV, iar boala s-a luat şi la celelalte televiziuni unde emisiuni de aşa zis "divertisment" ar îngrozi ochii unui Toma Caragiu sau Amza Pellea.

Iar pericolul cel mai mare este că personajul vrea să candideze la preşedenţie. Iar dacă lumea va lua în râs candidatura lui aşa cum au luat şi rebutu-i de televiziune, s-ar putea chiar să-i şi reuşească şi să-l vedem în prima poziţie din stat. Are terminaţia corectă "escu", are discursul populist care include cuvinte magice ca pensionari, sănătate, învăţământ şi ştie ce satisface mintea neantrenată.

De aceea zic că dacă au început să-l mângâie cu cătuşele pe la încheieturi ar face bine să i le strângă până la sânge şi să i le ţină acolo pentru câţiva ani. Altfel toate instituţiile implicate în cercetarea lui penală vor fi târâte în mocirla de mediocritate cu care am fost obişnuiţi pe platoul de la OTV. Iar această terfelire a instituţiei deja a început. Urmăream aseară un interviu care îi era luat la ieşirea de la DNA şi acuzele pe care le-a adresat instituţiei ar fi fost suficiente într-o ţară normală să-l bage câteva zile la întuneric. O persoană care candidează la preşedenţie nu are voie să vorbească aşa despre o instituţie a statului pe care vrea să-l reprezinte.

Sper ca justiţia să fie de această dată eficientă şi să reducă la tăcere acest fenomen dăunător sănătăţii sociale şi spirituale a poporului român pentru că altfel, conform istoriei noastre de păcălici electorali, cei mulţi şi naivi vor îmbrăţişa cea mai facilă soluţie, nu cea corectă.

Later edit: Interviu DDD

Roşia Hannah Montană

În tot vacarmul din ultima vreme, generat de remanieri, de o posibilă inutilă moţiune de cenzură (care dacă ar duce la căderea Guvernului s-ar putea concretiza şi într-o suspendare a Preşedintelui) şi alimentat (vacarmul) cu sete de televiziunile şantajiste (denumite trusturi de presă), este foarte uşor să se treacă anumite evenimente sau ştiri cu vederea.

Cum ar fi, de exemplu, "şpaga" RMGC pentru mai mulţi jurnalişti. Mai multe detalii puteţi citi aici. Istoria trădărilor pentru un pumn de bani sau avantaje este lungă şi nu numai la noi. N-am de gând să mă pronunţ asupra subiectului pe care mărşăluiesc mai toate polemicile legate de Roşia Montană şi anume exploatarea prin cianuri. O să mă concentrez asupra rezultatului final: statul ia undeva la 20% din aurul extras (sursa), iar nea Gabriel pleacă de aici cu restul pe care românii nu o să-l mai pupe niciodată. Măcar pentru asta găsesc că este normal să protestez.

Faptul că aici este cel mai bogat zăcământ cunoscut de aur din Europa explică interesul atât de ridicat al RMGC şi campania media pe care a făcut-o până acum şi cea care se prefigurează. Tocmai pentru că interesele sunt foarte puternice şi fiecare hienă vrea o bucată din acel aur a fost imposibil ca proiectul să se desfăşoare în orice forma a fost el propus. Recomandările Comisiei Europene legate de exploatările cu cianuri nu vin dintr-o subită ingrijorare legată de impactul asupra mediului. Sunt şi ei nişte funcţionari graşi care nu vor să scape un asemenea potenţial fără să se mânjească şi ei puţin pe la bot. În plus contez şi pe un mic "ajutor" maghiar, pentru că România are o istorie de poluare cu cianură a apelor ce ajung în Ungaria. Iar exploatarea asta cu cianură chiar şi în conditiile unei părţi de doar 20% tot ar fi un fond mare ce ajunge la statul român. Iar Ungaria nu are nevoie ca vecina ei, tot timpul îmbrăcată în zdrenţe, să apară poleită în aur din cap până-n picioare. Aşa că proiectul nu va ajunge să se implementeze până nu vor sătura toate gurile avide după caşcaval. Protestele organizaţiilor de mediu şi a celor dacofile n-ar avea absolut niciun efect dacă factorii de decizie ar fi puşi de acord pentru proiect. Şi ce face RMGC pentru a ajunge la acest stadiu? Interpune ziarişti între nevoile, scopul lor şi factorii de decizie. Jurnaliştii la comandă pot face şantaj de imagine pentru orice opozant al proiectului (pentru că între noi fie vorba presa din România la asta e folosită). În plus toată percepţia general negativă legată de proiect poate fi manevrată prin penelul unor jongleori ai cuvântului. Ar mai fi de pus la socoteala aici şi patrimoniul cultural şi istoric al zonei (printre care ar fi de menţionat minele de aur din vremea romană şi pre-romană care sunt singurele trapezoidale de pe tot teritoriul fostului imperiu). Dar după principiul Vanghelie-Lahovari: ne băgăm p***-n ei de strămoşi că oricum noi murim de foame, aceste valori vor fi călcate în picioare fără absolut nicio remuşcare.

20 de milioane de mămăligi

Nu pot să cred ce se întâmplă ţării asteia.

În ce ţară normală preşedintele ales îşi cafteşte cetăţenii. În ce ţară normală ia foc o maternitate şi mor nişte bebeluşi, şi totul se rezolvă cu arestarea asistentei de serviciu care mânca tort în timpul serviciului. În ce ţară sănătoasă la minte primul-ministru inaugurează mândru 9 km de drum. Sau în ce ţară normală tre să te omori să plăteşti personal o banală majorare de impozit pentru drepturi de autor, în 3 locuri, o dată pe lună, în fiecare lună.

Suntem cel mai mare şi compact popor de mămăligi. Din lume.

Neocomunismul şi catatonia românilor

Sursa imaginii

Revoluţia a fost o minciună. Cine încearcă să mă contrazică este mult prea naiv sau prost informat. La momentul respectiv românii aveau sete de sânge. Exista multă ură acumulată în ani de zile de tocit coatele la cozi. Cu toate astea poporul român de capul lui nu s-ar fi răsculat niciodată. 

Din umbra celui mai iubit fiu al poporului (care paradoxal era şi tatăl poporului) s-au ridicat locotenenţii însetaţi de putere. Şi ce altă finalitate mai potrivită decât vărsarea de sânge a mii de nevinovaţi putea să aibă domnia "tiranului". Dacă ar fi fost altfel ar fi fost anormal şi lumea ar fi devenit suspicioasă. Aşa morţii au alimentat turbarea poporului care a început să adulmece fumul de sânge ars. Dezinformarea corect coordonată prin televiziune şi reţelele de răspândaci a garantat succesiunea puterii în sânul aceluiaşi grup din (spatele) PCR care a executat şi eliminarea lui Ceauşeşcu. Şi în felul ăsta in '92 toţi puradeii de pe stradă strigau în gura mare: Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi. Iar ăsta e doar un exemplu simplu de cât de eficientă a fost manipularea.

Asta s-a întâmplat acum 20 de ani. Şi mulţi (chiar şi Silviu Brucan) ar spune că e o perioadă suficient de lungă pentru vindecarea rănilor comunismului şi să trecem la reconstruirea lucrurilor pierdute în cei 50 de ani de istorie neagră. Numai că nu e cazul. Au trecut anii proorociţi şi România încă înoată în mâlul produs de excrementele şi defecaţiile sistemului apus. Locotenenţii, care au luat steagul de la "marele" conducător, în căutarea de a-şi permanentiza puterea, folosindu-se de pârghiile încă eficiente ale regimului comunist au reuşit să-şi aroge drepturi şi puteri nelegitime sau nelegale sau nevăzute şi au lăsat haosul să cuprinda ţara pentru că în hărmălaie un om care îşi cunoaşte ţinta ajunge la ea neobservat şi nederanjat. Băsescu greşea când spunea că politicienii vor liniştea de pe vremea lui Năstase. Nu, politicienii vor hărmălaia din vremea lui Roman când ochii turmei de oi votanţi erau fixaţi pe traiectoria bâtei de miner decât pe legile ce se publicau pe bandă rulantă în Monitorul Oficial şi care împărţeau ţara fără ca nimeni să zică pâs.

Dar în afară de aceşti locotenenţi regimul comunist ne-a mai lăsat două boli grele: lipsa liderilor şi lipsa coeziunii sociale. Iar acestea au fost distruse prin alte doua mecanisme ce au funcţionat pe acelaşi resort psihologic: să moară capra vecinului. Unul dintre mecanisme a fost reţeaua de pârâcioşi iar al doilea, pe cât de simplu pe atât de eficient: statul la coadă. Dacă vrei să dezbini o comunitate le dărâmi încrederea reciprocă şi îi întărâţi, introducând în mijlocul lor o competiţie fără recompensă. Astfel cine cârştigă nu are niciun sentiment de satisfacţie, dar cel care pierde are gustul amar al competiţiei pierdute şi resentimente pe care le va refula împotriva celui care "i-a luat faţa". Atunci când stai la coadă îl vezi pe cel din faţa ta că apucă să cumpere iar tu nu, parcă nu-ţi vine să-l inviţi la un pahar sau la o cafea. Mai rău, dacă îţi intră în faţă parcă ai vrea să-i rupi capul. Mecanismul şoptitorilor a lovit în sentimentul de încredere de care este nevoie într-o societate. Drept urmare oamenii au devenit mai egoişti, mai individualişti şi per total mai răi şi mai neîncrezători. Exact masa amorfă predispusă la manipulare prin anarhie ideologică, socială şi financiară.

Într-o discuţie pe care am purtat-o aici mi s-a spus că boala românilor este căutarea comuniştilor după chiuvetă. Din păcate românul nu-şi caută duşmanii pentru că nu ştie să îi identifice. Se aruncă întotdeaunua pe cel care e portretizat cel mai diabolic. În 96 a fost Iliescu, în 2000 a fost Vadim, în 2004 a fost Năstase, iar din 2008 încoace i-a venit rândul lui Băsescu. Totdeauna poporul ăsta a fost satisfăcut cu capul lui Moţoc iar de Lăpuşneanu nu s-a atins niciodată. Nu întotdeauna soluţiile evidente sunt şi cele mai bune.

În momentul de faţă românul de rând nu are nici viziune, nici ideal, nici determinare, nici reper şi din păcate nici coloană vertebrală care să-i susţină capul sus şi mândru, astfel încât să-şi poată vedea duşmanul. Să vadă că în spatele unei crime (a lui Ceauşeşcu) se ascund criminali mai mari decât cel ucis, iar aceştia n-au vărsat sângele nostru, au vândul sângele copiilor noştri propriilor sublocotenenţi pe care i-au crescut din faşă pentru a le lua locul în subjugarea acestui popor mioritic patronat de alegoria moarte-nuntă. Iar în faţa acestui act de trădare românul este pur şi simplu într-o stare flască aşteptând o minune de undeva de unde nu o să vină niciodată, într-o capitulare tristă semnată de blazarea în faţa eşecurilor de a schimba ceva. Şi aici ne întoarcem la strength in numbers, adică ce a fost distrus de comunişti. Toate eforturile au fost de la bun început sortite eşecului pentru că au fost voci singulare într-un vacarm. Suferinţa de obicei uneşte, se pare că la români nu a fost să fie aşa.

Limba noastră cea de toate zilele

George Carlin a avut un stand-up genial legat de limbaj şi de cum ne transformă (încet şi sigur) pe termen lung frăgezindu-ne caracterul. În fond modificările de limbaj împuse societăţii sunt forme de manipulare, forme de ascundere a sensului prin cuvinte. Iar acum cel mai puternic curent de manipulare prin limbaj a fost generat de politically correctness care vrea ascunderea gândurilor şi a intentiilor printr-o politeţe de limbaj falsă. În fapt că spui cur sau fund sensul este acelaşi, doar percepţia generală este diferită. Eu sunt sigur că strămoşii noştri spuneam clar şi onest: cur, iar noţiunea de fund nici nu exista, pentru că pentru ei cur era un cuvânt suficient de bun. Era unanim acceptat pentru că era "vulgarizat" dar nu vulgar. Odată cu apariţia fandosiţilor cizelaţi şi cu obrazul pudrat, cuvintele folosite în mahalale şi la ţară trădau o origine proastă. Aşa că noi cuvinte au fost folosite de clasa înaltă pentru a exprima aceleaşi "vulgarităţi". Doar din snobism. Oare nevoia de politically correctness vine din frica de asumare a sentimentelor? Ne e atât de frică de propriile noastre gânduri încât inventăm convenţii de limbaj pentru a ni le ascunde de noi înşine.

Dar, de la ce am început toată această discuţie: de la sensurile cuvântului hazna.

Dexonline.ro dă două sensuri diametral opuse cuvântului: latrină şi cameră pentru depozitarea tezaurului. Ştiu că pare o asociere cel puţin comică, dar este pur şi simplu o coincidenţă de asociere de sensuri sau o caracteristică românească? Întreb pentru că ne stă în natură să ne facem tezaurul de căcat şi căcaturile tezaur. Am făcut-o atâţia ani şi încă o facem. Fiecare dintre noi ne lăudăm orice căcat de parcă ar fi aur şi ponegrim aurul celorlalţi de parcă ar fi căcat. Pe de altă parte ridicăm în slăvi căcatul altora pentru că un nivel scăzut al standardului de valori ne face să ne simţim mai bine faţă de noi înşine chiar dacă stăm în hazna. Ce-i drept, după 5 minute nasul nu mai detectează mirosul...

România ruptă în două

Românii nu au ştiut niciodată să fie uniţi. A existat ceva care ne-a făcut să ne credem deosebiţi între noi, să ne pizmuim, să fim dezbinaţi, iar singurele lucruri care ne-au făcut să fim uniţi au fost pericolele. Dar o astfel de unire este doar conjuncturală şi cu prima ocazie de trădare uniunea va dispărea în lipsa resortului care o alimentează. Un exemplu este regatul lui Burebista care a apărut ca răspuns la ascensiunea lui Cezar. Cum a fost asasinat Cezar, existenţa regelui dac nu a mai fost necesară şi cineva s-a gândit că e mai sănătoasă vadra de vin decât moartea pe câmpul de lupta şi i-a pus capăt zilelor lui Burebista.

Avem foarte multe idei preconcepute: oltenii sunt proşti, moldovenii sunt împuţiţi şi alcoolici, mai mult, moldovencele sunt curve, ardelenii sunt înceţi la minte, muntenii sunt lipsiţi de caracter, dar de fapt suntem toţi o apă şi-un pământ, iar până nu realizăm asta şi nu încercăm să ne corectăm defectele în loc să le arătăm cu degetul nu ne vom mişca din loc.

Mă uitam la ştirile din ultimele zile, totul în presă e prezentat ca un prăpăd, guvernanţii, mama lor, sunt de vină pentru toate. Am găsit ţapul ispăşitor, guvernanţii nu şi-au făcut treaba şi din cauza lor suntem în rahat până peste gât. Perfect de acord, dar restul 10 milioane (sau cât mai numără acum forţa de muncă a României) ce a păzit? Problema asta este a tuturor românilor şi nu avem cum să ieşim din groapă decât dacă dăm din picioare, nimeni nu o sa ne scoată de acolo (mai ales guvernanţii) pentru că nimănui nu-i pasă de noi.

Pentru că tot spuneam de ştirile din ultimele zile, un titlu mic, afişat pentru scurt timp (că un asemenea titlu nu dă bine la rating) spunea despre doctorul Gheorghe Burnei, chirurg de ortopedie pediatrică (unul dintre cei aproximativ 20 din ţară), că a refuzat un salariul de 64.000 lire sterline pe an în Marea Britanie (ca o paranteză, ştirea asta a mai fost dată acum câteva luni chiar când doctorului i s-a făcut oferta, dar salariul era de 64.000 lire pe lună; pentru un doctor de talia dr-ului Burnei 64.000 pe an e prea puţin, sincer, dar voi accepta ultima variantă) pentru a profesa în continuare în România. Ştirea asta a dispărut în câteva zeci de minute de pe portalurile de ştiri pentru a lăsa loc tuturor celorlalte jeguri care ni se trec prin faţa ochilor pentru a fi manipulaţi de interesele ce stau în spatele ziariştilor şi trusturilor de presă.

Spuneam în titlu că România este o ţară ruptă în doua, pentru că pe de-o parte există cocalarii, manelarii, jurnaliştii care ştiu să arunce cu noroi în orice direcţie, trebuie doar să le dea cineva ţinta, există pseudo-politicienii şi pe de altă parte există oameni ca Gheorghe Burnei sau Doru Maries, oameni ca Nicu Covaci care au puterea să lupte pentru o idee, pentru un crez, oameni cu coloană vertebrală dar care sunt băgaţi sub preşul mediocrului pentru că nu servesc intereselor unor oameni ce deţin mai multă putere decât moral li s-ar cuveni.

O populaţie scârbită e mai uşor de manipulat, o populaţie dezamăgită ajunge mai uşor să spere într-o posibilă schimbare în bine, pentru că speranţa moare ultima şi cu cât lucrurile îţi sunt prezentate mai negru cu atât simti nevoia mai mult de o rază de lumină care să-ţi redea speranţa. Totodată o populaţie scârbită în continuu nu mai are puterea să riposteze sau să protesteze, e prea obişnuită cu amarul şi un amar accentuat nu face decât să dea gust aceluiaşi terci de ieri.

Poate dacă am acorda mai multă atenţie unor oameni de valoare şi i-am populariza mai mult am conştientiza că şi noi putem mai mult, putem să cerem mai mult de la noi şi de la cei din jurul nostru, nu doar să arătăm cu degetul.

Şi chiar dacă am pierdut la fotbal cu Ucraina (şi o să mai pierdem şi la Bâstroie) hai să nu ne pierdem puterea să strigăm hai România!

Deliruri economice de politehnist

Foarte departe de a mă considera un expert în economie (de fapt sunt de-a dreptul afon), evenimentele din ultima vreme chiar mă pun pe gânduri şi parcă încep să cred în teorii conspiraţioniste.

Pe piaţa valutară a ultimilor ani euro a dominat clar în faţa dolarului, totuşi niciodată dolarul nu fost de neglijat (doar e moneda unui întreg continent şi este moneda care ruleaza economia Chinei). Euro a ajuns la o valoare superioară dolarului nu neapărat ca reflexie economică ci mai mult prin speculaţiile bancare efectuate de economişti inteligenţi. Ce a fost neglijat de către europeni este că şi Statele Unite deţin în propriul portofel economişti de premiul Nobel care înţeleg în profunzime procesele economiei mondiale şi au o îndelungată experienţă în manipularea unei monede umflate cu pompa (pentru că dolarul de mult timp nu mai are acoperire, nu zic în aur, în economie).

De multe ori, când euro părea indestructibil pe piaţa monetară şi îşi încorda muşchii de Mister Univers uns cu toate uleiurile, un eveniment internaţional îl tragea înapoi de urechi pentru a-l pune în spatele dolarului. Doua exemple: războiul din Iugoslavia care a ştirbit puternic faţa euro (atunci euro luase proaspăt steagul de lider de la dolar) şi l-a lansat pe orbita de urmărire pentru 2-3 ani. Apoi euro făcând flotări şi tracţiuni a revenit în forţă şi s-a cocoţat din nou în fruntea clasamentului detronandu-l pe copilul sârguincios al unchiului Sam. Atunci am avut 11 septembrie, Afganistan şi Irak care, datorită poate nepriceperii adminstraţiei Bush, n-au reuşit decât să păstreze cursa interesantă fără însă a răsturna raportul de forţe.

Ziceam mai sus că economiştii americani se pricep mai bine la manipularea unei monede umflate cu pompa. De aceea cunosc mai bine mecanismele de destructurare a unei monede crescute în vitro în laboratorul vechiului continent. Criza economică abia acum îşi arată adevăraţii colţi şi adevărata ţintă. SUA a trecut peste recesiune, iar pentru majoritatea americanilor schimbarea a trecut exact asa cum a şi venit, dar pentru Europa, a cărei economie, deşi este unitară sub euro este, în acelaşi timp, divizată în interese naţionale şi economice, a venit cu efect de bumerang. Dacă la început euro a stat dârz ca un adevărat Superman şi a luat lovitura crizei în plin abia schiţând un gest, practicile corupţioniste din Grecia, Spania, Italia (cele din zona euro), România şi Bulgaria (din afara zonei euro dar direct legate şi implicate în zona euro) dublate de lipsa de imaginaţie şi simţ economic ale guvernelor ce au gestionat perioada aceasta s-au dovedit glonţul de argint pentru invincibilul euro. Acum tot mai mult se vorbeşte de eşecul euro şi al ideii de Uniune Europeană, iar principalii promotori ideologici (Franţa) şi financiari (Germania) ai uniunii caută soluţii disperate pentru a resuscita moneda care tocmai primeşte şah mat de la unchiul Sam.

Am râs toţi de W Bush şi de prostia lui, da, el e prost, dar oamenii din spatele lui nu, ăia chiar au ştiut ce fac: au împlinit visul american. And yes, we can!

Biserica e o minciună

Voi pleca de la următoarele premise:

- România e stat laic;

- existenţa şi manifestarea credinţei este ceva intim/personal;

- să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu te închini lui;

- fiecare om are liber arbitru.

România se declară drept un stat laic. Nu explicit prin Constituţie, dar prin forma şi organizarea instituţiilor da. Totodată statul român asigură libertate religioasă de exprimare tuturor cultelor (cu excepţia cultelor extremiste). În spiritul egalităţii de şanse, statul român bugetează biserica ortodoxă.
Dacă ne uităm în istorie biserica a avut un rol politic extrem de mare şi nu doar la noi. În organizarea unui stat modern, biserica nu are ce căuta în structura şi la nivelul decizional ale instituţiilor. Cu toate astea, vedem preoţi la inaugurări, la începerea anului şcolar sau la investirea preşedintelui.
De asemenea vedem icoane în şcoli şi avem ore de religie. Cam aşa se defineşte statul nostru laic.
În perioada medievală biserica a fost un mare administrator imobiliar, domeniile mănăstirilor fiind in general foarte mari. Pe atunci pământul însemna putere, iar biserica a căutat mereu modalităţi de a-şi spori puterea.

De fiecare dată când văd pe cineva pe stradă sau la televizor făcând cruce îmi vine să o întreb pe acea persoană: ce reprezintă acea cruce pentru tine? De ce o faci? Pentru că aşa te-a învăţat popa la slujbă sau la şcoală? Că aşa trebuie? Credinţa este un lucru pe care îl manifeşti la interior nu la exterior. Mă deranjează oamenii care îşi manifestă ostentativ credinţa. Eşti credincios? Bravo ţie, ai nevoie de laude? Vrei un premiu?

Şi în plus, de ce am pupa cruci? Ce e aşa sacru într-o cruce? Spunea cineva, dacă Iisus ar fi fost spânzurat ne făceam acum toţi cercuri în jurul gâtului? Şi dacă tot am pomenit de pupat cruci, se mai pupă ceva prin biserici: icoane, cărţi şi mâna popii. Toate la fel de dezgustătoare şi de false precum crucea de mai sus. Atribuirea de puteri miraculoase unor obiecte sau persoane, în afară că este interzis de legea creştină, este doar o modalitate prin care biserica s-a putut apropia de  mintea omului simplu şi a putut să-l manipuleze mai uşor. Să nu uităm că biserica este avidă după putere, iar puterea nu o poţi obţine decât prin manipularea prostimii.

Religia creştină este prin definiţie monoteistă. Este atât de monoteistă încât este reprezentată de Sfânta Treime. Ok, înţeleg oarecum, daca omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi omul mai suferă din când în când de personalităţi multiple, poate că defectul asta l-am luat de la sursă. În fine, trec peste asta, e o abstraţiune superioară puterii mele de înţelegere, dar ce ne facem cu toată şatra de sfinţi? Fiecare specializat în câte ceva şi cu puteri pe măsură. Parcă aveam un singur Dumnezeu? Cum, e un Dumnezeu mare şi tare şi alţi Dumnezeiaşi mai mici care se învârt în jurul Lui? Pai parcă vorbeam de monoteism? Sau poate la biserică definiţia de monoteism a fost mutilată şi interpretată după bunul plac, la fel ca multe alte lucruri pe parcursul timpului.

Fiecare ne naştem cu liber arbitru, putem alege să facem ce vrem cu vieţile noastre şi singuri suferim consecinţele. De aceea biserica ne spune să ne rugăm la Doamne-Doamne că altfel ne ia mama dracu. Totuşi, dacă îmi aduc aminte bine, n-am cerut nimănui să exist. De aceea datoria de a mă ruga unui Dumnezeu atotputernic mi se pare din start stupidă. În postura unei fiinţe supreme care cunoaşte adevărul absolut, aş avea oare nevoie de o sleahtă de maimuţe vorbitoare care să se prosterneze în faţa mea? Nu, frica de o pedeapsă groaznică ţine oamenii aliniaţi, e ca şi cum ai dresa un câine. A te ruga mereu şi a te duce la biserică produce dependenţa de o instituţie condusă de oameni care vor puterea. Şi numai la biserică să te rogi, ca să mai dai un ban. Biserica română în momentul de faţă este un sistem mafiot foarte bine pus la punct: încasează taxă de protecţie care nu e înregistrată în niciun loc şi are o reţea de sucursale foarte bine pusă la punct.

Dar manipularea supremă care stă la baza perpetuării acestei minciuni de atâtea sute de ani este spălarea pe creier de la naştere până la moarte că biserica te salvează. Şi că e de datoria ta ca enoriaş să aperi biserica de diavol. Adevărul e că biserica este condusă şi reprezentată de oameni, care sunt în general lacomi şi manipulatori. Puterea este întotdeauna foarte seducătoare şi când ai o turmă de oameni care te ascultă vrei să ţi-i faci şi mai obedienţi aşa că îi manipulezi. Totodată puterea se exercită prin bani şi influenţă politică, iar biserica le-a obţinut pe amândouă.

Iar pentru cei cărora le e frică de bestie, amintiţi-vă cu ce mână faceţi crucea şi de unde o începeţi...

Sweet dreams are made of these...

În ultima vreme mi se întâmplă să mă trezesc dimineaţa înainte să-mi sune alarma telefonului (apropo, am o alarma oribilă, dar eficientă în acelaşi timp), cam cu 15-20 de minute mai devreme. Bucuros că mai am câteva minute de leneveală mă întind înapoi în pat şi execut somnul dulce de dimineaţă.

Într-una dintre dimineţile astea am visat că mă plimbam într-un oraş din Străinezia, printr-un cartier plin de cerşetori ţigani, în care am ajuns, evident, din greşeală. Şi tot plimbându-mă am simţit acut un vid de portofel. Mă furaseră în vis ai dreacu'. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat ca în vis să fiţi parţial conştienţi că e vis, mie mi s-a întâmplat. Eh, conştiinţa mea era împăcată pentru că, indiferent dacă portofelul îmi fusese furat, oricum era gol :). Ştiam asta pentru că în ziua precedentă fusesem foarte harnic în golirea lui.

Cu toate astea, când teribila alarmă a telefonului m-a trezit la realitate, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific dacă mai am portofelul. Chiar dacă ştiam că totul fusese doar vis.

Se vorbeşte mult despre discriminări, despre politically correctness, şi stăteam să mă gândesc, de ce este politically incorrect să spui că ţiganii fură? Evident, nu toţi fură, dar dacă majoritatea fură, de ce este politically incorrect să-i faci hoţi şi să-i tratezi ca atare? E o stare de fapt, e ceea ce-mi bântuieşte somnul dulce al dimineţii. Dacă un leu mănăncă o gazelă este politically incorrect din partea gazelelor să se ferească de toţi leii? Poate unul e vegetarian. Dacă germanii sunt în majoritate muncitori şi disciplinaţi este politically incorrect să îi consideri pe toţi aşa? De ce politically incorrectness-ul se aplică numai la defecte (ca să nu zic calităţi negative)? Nu e mai bine să fii politically correct cu ţiganii (pardon, rromi, sau ethnically challenged people) şi să te fure de nu te vezi?

Ascunzând discriminarea prin limbaj nu înseamnă că elimini discriminarea. Problema este în altă parte. De aceea totul mi se pare doar o mare ipocrizie. Şi după cum zicea Gerge Carlin este o formă de "pussy"-ficare a societăţii. Devenim din ce în ce mai slabi: fizic, moral, genetic, spiritual şi intelectual. Iar politically correctness-ul e doar următoarea treapă dintr-un lung şir de decăliri.

S-a tâmpit poporul cu televizorul

Mai am obiceiul din când în când să citesc ştirile pe net. Iar seara, ca modalitate de relaxare ma uit la unele emisiuni de pe realitatea. Primul lucru care îţi captează atenţia şi îţi provoacă primele simptome de dependenţă este stilul pompieristic al prezentatorilor care îţi dau impresia că ar schimba ceva sau ţi-ar provoca o mare revelaţie. Dar aceeaşi emisiune se repetă la nesfârşit şi indiferent cât de agresiv este prezentatorul răspunsurile sunt la fel de inexacte şi evazive. Există de fiecare dată o tabără contra (de obicei mai numeroasă) şi o tabară pro. Dar ce mă amuză mai mult sunt ştirile, care devin din ce în ce mai a la OTV. Mai zilele trecute era prezentată o ştire cum că EBA ar avea zile grele la parlamentul european. Nu zău? I-au tăiat salariul? Au pus-o la colţ că nu a ştiut poezia învăţată acasă? Eu zic că EBA nu are niciun fel de problemă la parlamentul european. Pe când noi, noi am cam sfeclit-o cu aşa reprezentare. Întotdeauna am avut o problemă cu modul de prezentare a ştirilor în care se pleacă de la o ştire validă şi se îmbălsămează în tot felul de poveşti lacrimogene, i se scot măruntaiele şi se înlocuiesc cu substituente artificiale, iar în loc de ştirea originală ni se prezintă o mumie stoarsă de orice substanţă. Care nu are nimic din viaţa ştirii iniţiale şi nici nu arată la fel, ba din contră, este mutilată după chipul şi dorinţa unui realizator de ştiri care a studiat în facultate doar esteticul grotescului. Cum ne putem noi apăra împotriva spălării pe creier prin uitatul la televizor? Simplu, nu ne mai uităm. Numai că asta nu este o alegere atât de simplă pentru românul sărac al cărui buget nu-i permite întreţinerea unei pasiuni şi care în timpul liber este constrâns într-o cutie de beton. Dan Diaconescu (cel în direct) avea o justificare foarte logică pentru succesul pe care îl are cu televiziunea lui: televizorul este cea mai ieftină şi accesibilă distracţie. Iar dacă judecăm după cât televizor aveam înainte de '89, e clar că apetitul românului pentru tv e încă foarte mare.

Homo hominis romanicus ovis aries est

Este o idee bine încetăţenită în cultura internaţională că americanii sunt dacă nu proşti, ignoranţi, inculţi, limitaţi, spălaţi pe creier, cu ochelari de cal, spuneti-le cum vreţi voi, ideea e undeva tot pe acolo. Iar explicaţia e simplă, un om neinformat este naiv, deci uşor de păcălit, manipulat, condus spre executarea intereselor unor oameni puternici. Mai ştim în acelaşi timp că cei săraci cu duhul au pretenţii mai mici de la viaţă, drept urmare le este mai uşor să ajungă la stadiul de fericire. De aceea pragmatismul american a luat forma: îi educăm cu cât e suficient să ştie şi toată lumea este fericită.

Comunismul a îmbrăcat tot o formă de îndobitocire organizată prin care deşi se punea accent pe forma individului (care trebuia să existe într-o formă idealizată de om al muncii) nu se punea accent pe individualitate. Toată lumea trebuia să facă parte şi să se integreze în turmă. Oaia care băhăia mai tare era urgent reperată de păstor şi reeducată până la amuţire sau dispariţie. După dispariţia ciobanului la revoluţia din '89 a dispărut frica de reeducare dar spiritul de turmă a rămas. Iar setea de a behăi cu voce tare, neostoită de atâţia ani, i-a făcut pe români să urmeze oaia cu behăitul cel mai strident indiferent cât de ridicol sau de grohăit este behăitul.

Dacă 20 de ani ne-au trebuit pentru a ajunge la un capitalism comunistoid ne mai trebuie cel puţin câteva generaţii pentru a ne creşte la loc coloană vertebrală şi simţ al ridicolului. Este foarte adevărat că societatea noastră a trecut prin multe traumatizări în ultimii 100 de ani, care au lăsat urme, cicatrici şi sechele dar niciunele atât de iremediabile încât să ne comportăm ca un popor debil.

Vreau să cred că peste cel mult 20 de ani românul nu o se mai îmbulzească la vaccinare împotriva unei gripe care face mai puţine victime decât alcoolul sau tutunul. Că nu va împinge în poziţii de putere oameni care cred în vraci, farmece şi flăcări violete. E un circ prea urât pentru gusturile mele.