aaand ... we're back! or are we?

De data asta, vreau sa va zic si voua de un reportaj saptamanal pe Antena 3, cu Carmen Avram. Da, aceeasi Carmen Avram care era s-o pateasca in Egipt.

Gasiti inregistrarea in prima ora si un pic din Sinteza Zilei de aici. Trebuie sa recunosc ca e cel mai bun reportaj, de la "De-ale lui Mitica" incoace. Chiar daca nu stiu multe despre jurnalism, pot sa recunosc ceva bine facut.

Va recomand cu caldura pentru ca isi merita timpul. Treaba asta rupe gura targului! Primul episod are 3 subiecte diferite: aurul din Apuseni (daca tot zicea Mihai de Rosia Montana), tiganii din Paris, si ca sa apeleze un pic si la partea emotionala, un tip surd si mut si orb.

Despre Energie

...100 de puncte pentru cine poate să definească energia.


Fără să fac o reducere prea mare, aş avea curaj să estimez că răspunsurile se vor împărţi în două categorii: unii care se gândesc la definiţiile din liceu gen potenţialul asociat cu nişte forţe, lucrul mecanic sau puterea, etc. Şi unii care or să zică, precum în Caragiale: ”energia e care curge”. Desigur, că şi muzica ”e care curge”, dar şi apa. Sau lotusul, lotusul e energie. Şi mă surprinde cum toată lumea vorbeşte cu o uşurinţă uimitoare despre ceva ce nu ştiu exact ce e.


Deci dacă spui ”energie” toată lumea înţelege. Sau nimeni nu întelege. E acelaşi lucru.

Astăzi am avut tensiunea crescută să am o conversaţie cu o cunoştinţă care face terapie energetică. Adică, în numele unei experienţe ”practice” de câţiva ani, în contextul unei pregătiri deloc medicale / teologice / metafizice, persoana a ajuns să aibă în tratament ”energetic” pe nişte oameni bolnavi de cancer. Pe mine asta m-a şocat la culme, din mai multe motive.

• Persoana (”curatorul”) credea sincer că persoanele tratate fac progrese. Defapt, persoanele care ştiu că sunt tratate fac progrese. Recunoaşte că placeboul există (noroc cu el!), şi îmi dă un apropos că medicamentele tratează cauzele bolii, iar companiile farmaceutice au ca scop sa dovedească (,) că placeboul e mai prost ca medicamentele lor. Deci, cu alte cuvinte, medicamentele sunt testate şi e arătat că pot să funcţioneze mai bine decât aleator, dar el, curatorul, preferă să se bazeze pe tratarea sursei problemei, care nu e adresată de medicamente. Dar placeboul e bun. Deci, la ce folos tratezi sursa, dacă te bazezi pe placebo? Defapt, te joci cu viaţa fraierului care te crede că eşti mai bun decât aerul, sau decât o linguriţă de zahăr pe stomacul gol dimineaţa, în zilele pare. Dacă amărâtul are cancer, well, asta e. Dar tu trebuie să îi arăţi că ştii ce faci. Pe banii lui, desigur.
• Dacă are pacientul cancer şi vine la masaj energetic, nu trebuie să renunţe la chimioterapie. Adică dacă tot faci o treabă, de ce să nu faci două? Desigur, dacă se face bine amărâtul, o să fie datorită masajului energetic, nu chimioterapiei!
  
• Apogeul în a fi ”curator energetic”, mi s-a dat ca exemplu, este să îţi vină în minte denumirea ştiinţifică (adică medicală, unde medicina = adversarul) a diagnosticului pacientului, fără ca tu să ai pregătire medicală. Adică dl. Xulescu, suferind de, să zicem, deviaţie de sept, se duce la cabinetul energetic, îi este aplicat un masaj energetic special, şi după ce ”curatorul” se concentrează puţin, bing! ”Domnule, dumneavoastră aveţi o deviaţie acută de sept, dar pentru că nu ştiu exact ce e aia, o să vă aplic acordajul Angel Light, şi vă veţi simţi mult mai bine”. Small print: ”în caz contrar vă puteţi adresa unui medic generalist”.
• ”În momentul în care înveţi terapia energetică, ajungi să vezi prin haine, prin carne, şi vezi Energia. Asta nu poate oricine, dar eu am reuşit.” Defapt persoana în cauză mi-a făcut şi mie o caracterizare energetică a prezenţei electronice, şi a reieşit că am, citez, ”stomacul cam negru, ovar stâng polichistic, şi rinichiul stâng leneş”. Asta pentru că e foarte comun, 80% dintre oameni (femei, sper) au simptome la fel. Era cât pe-aci să am şi burtă, dar pentru că asta ştiu clar că nu am (sic), am scapat de aşa diagnostic! de data asta! nu de alta, dar curatorul cu pricina nu m-a văzut de ceva vreme, se mai schimbă omul...
  
• confruntat cu argumentul că masajul energetic nu e prea dovedit benefic de comunitatea ştiinţifică, curatorul a râs mult. A zis că normal că nu e dovedit, pentru că nimeni nu ar fi de acord cu aşa descoperire! care ar revoluţiona pe tot şi toate. Şi asta pentru că există o conspiraţie mondială. Tot aia care este împotriva invenţiilor româneşti pro-mediu (o maşină ecologică) tocmai pentru că petrolul trebuie să curgă în continuare. Trebuia oare să mă aştept la alt pseudo-argument, care mai mult te bagă în ceaţă?
• curatorul, deşi aparent calm, mi-a zis că eu nu ştiu nimic despre viaţa reală, pentru că eu lucrez într-un birou. Energia, se pare, nu curge şi pe acolo. El, în schimb, lucrează în viaţa reală, acolo unde vin la el oameni cu probleme reale, pe care el, din iubire, încearcă să le rezolve. Pentru că spre deosebire de mine, care nu aş ajuta cu nimic pe un cerşetor de pe stradă care moare de foame, el ar încerca să îi salveze viaţa lucrând la sursa problemei.
  
• curatorul admite că îşi pune la bătaie siguranţa sa, înţeleg, energetică, cu fiecare caz nou. Hmmm, asta nu mă încântă să mă duc la el, dacă are un infarct energetic cu o sedinţă înainte să mă vindece, după ce am plătit?!
  

E absolut clar, şi e redundant să mai o spun şi eu, că terapia prin vizualizarea bolii sau te miri ce altă găselniţă, nu sunt demonstrate ştiinţific. Referinţa la un oncolog american, pe care am primit-o ca să ”studiez, dacă tot mă pasionează”, are nişte post-referinţe la unii care au încercat să refacă experiementul şi nu le-a ieşit nimic.

Afacerea are clienţi tocmai pentru că 1) placeboul există, 2) oamenii cred, şi 3) ceea ce le spune curatorul oamenilor este, ca la ghicitoare, sau ca în horoscop, ceva general ce se aplică tuturor. Se bazează pe ”80%”, pe măsuri absolute. Pe câmpul energetic ”la forma lui ideală”. Păi da, dar unde ştii care e forma ideală, dacă nu ai cunoscut persoana? asta presupunând că 1) poţi să faci ceva, şi 2) ştii ce faci.

Curatorul fie se enervează când îl iei cu argumente raţionale, fie foloseşte smiley-uri care râd isteric. Asta nu e de bine, mai ales dacă e declarat că vindecă prin meditaţie şi iubire. Sunt curioasă, apropos de asta, ce părere ar avea un preot despre vindecarea energetică. Aşa, de curiozitate copilărească.


Una peste alta, vreau să închei punerea asta la colţ cu două afirmaţii. Prima: ”Kids, don't try this at home” şi a doua, că înainte de a vă duce la vreun doctor, să nu vă impresioneze diploma de masaj energetic emisă de vreun centru european de gâdilat (luată în 2 timpi şi 3 mişcări- energice) mai mult decât una de la medicină pentru 6 ani + 2.

Desigur, sunt dispusă să îmi schimb părerea şi lupta asta atunci când voi vedea articole unde e demonstrat cinstit, ştiinţific, că un număr semnificativ de pacienţi cu aceleaşi probleme sunt vindecaţi de masajul energ(et)ic semnificativ mai bine decât cu medicina pe care o avem de câteva sute de ani, încoace. Că nu de alta, dar Energia e de când lumea. Defapt Energia dacă e peste tot, trebuie să fie şi în Medicină... Hmmm, chiar aşa...

This time it happened to me too

...that I was about to be scammed. Really stupidly if I look back, but the impression that you have on the spot is different. Here's what happened:

Some weeks ago I had put up an ad on ebay about a device that I wanted to sell. Nothing had happened until today, when the ebay guys have sent me a note that I will have either to take the ad out, or repost it. So I took their advice, and no sooner had I reposted it (the just-in-case / doesn't hurt approach) than I got an email for somebody! Yay! The person wanted the device for its last price, made no comments, and when I said that the process will take a while, the person insisted that I send her (it was a she) just the stuff that I have with me. And ASAP, and she was giving me a generous 60 euro for the shipping to the UK! I said, hm, nothing bad so far. So at her request, I sent her the bank details of my account (harmless) and waited. What happened next was a bit more interesting: the person's bank, apparently, sent me 2 emails to tell me that they would release the agreed sum only when I send to the bank the shipping order code for the device. And that was supposed to be done in 5-6 hours!

Apart from the fact that "hey, that's some nerve there: I have the device, I send it ASAP, and I still risk of losing both the device and never getting the money" , I realized the email address was kind of strange - the domain, instead of ending with .com, ended with .net, and instead of containing the bank name, had a conspicuous "officeemail" in the body. So that triggered a little alarm... So I looked at the emails again, and noticed:

1. lots of spelling mistakes / typos
2. the name of the bank (Scotiabank) was written sometimes in one word, sometimes in two
3. lots of capital letters
4. the CEO was thanking me for the service, but his name didn't correspond with the name of Scotiabank that Google gave me
5. how in the world could a bank verify the shipment number that I give them without knowing what service provider I used?
6. how in the world could a bank care so much about the process and need the code, in the first place?
7. the picture banner contained references to the 175th anniversary of the bank, but ... that was in 2007!
   

I would indeed have fallen for the CEO saying thanks in the end, it's true and I admit it. But the other details caught my eye. The truth is, still, that mostly connaiseurs would know about these things, but not a normal person who's new to this game. And I was also lucky - these possibly Nigerian guys were sloppy. They left out so many glitches, that the more time I spend looking at the actual emails, the more other glitches I find.

So the question is what would have happened had the bad guys not been so sloppy? If you eliminate the typos, and the CEO, and the picture banner that wouldn't load just right -- basically, the things that were about form and details, then what would be left?

• the connection between a bank transfer and a shipment order (since when bank transfers can stop depending on another person than the one who sends the money?)
• the impossibility to verify the correctness of the shipment number that I would have supplied
• the email address that looked strange, unfit for a bank.

I don't know which of these points you or anybody else would be trapped in. Or would be not. But I was thinking what are, in general, the non-technical ways of thwarting social engineering or ...stupidity (!) when it comes to these things online, because I know a lot of people who would be fooled easily. Actually I also know people who are really pro-s and they were almost fooled e.g., a friend of mine from Ipswich got at some point a popup window that looked ok, saying that he needs to click there if he wants the McAffee virus signatures to be updated. He had almost clicked, when he realized - wait a minute, I don't have McAffee installed on this computer! and indeed it was a cool malware that had slipped in. So overall, malicious attempts tend to be much smarter by the day.

So, if I were to start a list of what to look for and what to do when you are in such a situation, I would put there:

• the "this feels spooky" approach, also knows as intuition. If you 'feel' there's something fishy, don't do what they tell you until some time passes and you get some proofs that the action will be authentic. Problem: when your intuition says "go for it!".
  
• the "better if he makes the effort first" approach, in cases like ebay. You risk less if you get the other pay or send you the object first, but if you are malicious, well, doesn't work. Problem with this approach: even if both parties are honest, there can be a deadlock when one waits for the other to make the first step.
• the "check out for the hologram" approach. This works well with (bank)notes, but less well with emails. But if you have an email, then you can look for signs of authenticity like references, signatures that are not plain text or pictures, links. Problem with this approach: you can spoof references, you can spoof links easily, and even a lawful signature can have a bug that renders it fake for no real reason. But you need to look for something concrete other than "because this person says so".
• the "check out for legitimate contact data" approach. It's more difficult to spoof domains that are already taken, but true, not impossible.
• the "common sense in the real world" approach, or what guarantees can they give me that I won't end up with nothing. This is seldom easy, and technology-wise, not yet attainable...
  

What else would *you* add to the list draft?

20 de milioane de mămăligi

Nu pot să cred ce se întâmplă ţării asteia.

În ce ţară normală preşedintele ales îşi cafteşte cetăţenii. În ce ţară normală ia foc o maternitate şi mor nişte bebeluşi, şi totul se rezolvă cu arestarea asistentei de serviciu care mânca tort în timpul serviciului. În ce ţară sănătoasă la minte primul-ministru inaugurează mândru 9 km de drum. Sau în ce ţară normală tre să te omori să plăteşti personal o banală majorare de impozit pentru drepturi de autor, în 3 locuri, o dată pe lună, în fiecare lună.

Suntem cel mai mare şi compact popor de mămăligi. Din lume.

Şi eu unde mă mut?

Mda. M-am săturat. Tocmai ce m-am calificat la OM. Pentru cine nu ştie, este Olimpiada de Mutări, faza pe Europa. E mai mult „mu” decat „tare” dacă câştig, pentru că înseamnă că sunt persoana care a schimbat cele mai multe locuinţe temporare, în ultimii 2 ani.

Nu e că nu am bani, dar „meseria” mă obligă să mai călătoresc, uneori pentru o săptămână, alteori pentru 3-4 luni. Nu, nu sunt consultant la nici o companie. De curând m-am întors din Anglia, unde am stat 3 luni. Am avut noroc că înainte de a ajunge acolo, mi-am aranjat cazare undeva unde s-a dovedit drăguţ, într-o casă shared cu alte 3 persoane. Acum o să mă duc până in Belgia pentru alte 3 luni. Ca în cazul anterior, am încercat ca un adult responsabil, să îmi aranjez. Şi mi-a luat o lună (nu de stat degeaba) ca să realizez că e imposibil să îmi găsesc cazare pentru 3 luni într-un oraş 1000% studenţesc! Cum aşa?! Păi nici o companie imobiliară în Belgia (cine are contraexemple, e binevenit) nu închiriază pentru mai puţin de un an cu acte în regulă. De asemenea, nici omulanii care fac afaceri cu case nu se lasă mai prejos. Iar cum facultăţile pot să intre în necaz dacă încurajează „contractele” pe n.v., preferă să te lase in plata Domnului până te aranjezi să devii productiv. Adică îţi bagă pe sub nas Bed&Breakfasturi de circa 100 euro pe noapte. Merci beaucoup! Rezultatul e simplu - calificarea mea la faza europeană a Olimpiadei de mai sus, pentru că o să fac o transhumanţă veselă de minim un apartament pe lună. Disperarea a făcut ca întrebări simple precum „Dar eu cu cine o să stau în aceeaşi casă?” să nu mai fie puse, din lipsă de timp.

Meditarea asupra problemei vine ca proba de baraj, la OM. Adică, ce e asta? Avem o meserie, noi ăştia cu Computer Science, care ne obligă să ne mutăm prin lume. Cum nu poţi să te muţi la nesfârşit, unde te stabileşti acolo te blazezi. Te-ai simţi infinit mai bine dacă ai avea casa ta, să nu trebuiască să te mulgă de bani nenea proprietaru apartamentului pe care îl închiriezi. Adică, el să se ducă în croazieră pe Nil - cu banii de la tine, desigur - şi să te şi întrebe senin-curios, că de ce munceşti aşa de mult, nu te duci şi tu în vacanţă în croazieră de-chiria-mea-pe-4-luni pentru o săptămână?

Pardon, sunt rea. Dar asta cu mutarea e cu dublu-tăiş. După ce că trebuie să mă mut atâta, mai trebuie să fie şi complicat. Şi ca să îl transform din complicat în sepuku, am flirtrat şi eu cu ideea subînchirierii. Bun, am găsit o victimă, dar cum nu pot să fac un contract legal cu victima, pentru un mizilic de o lună-două (că de!, ţările europene nu prea încurajează contracte pe perioadă aşa scurtă), trebuie să mă asigur într-un mod semi-oficial că victima nu o să picteze roz pereţii mei.

Acum, cum nu pot să copiez la faza asta de olimpiadă OM (am eu un contract semi-oficial dar se aplică în Marea Britanie), cred că mă lasă la OM să mă consult cu colegii. Voi ce puteţi să îmi suflaţi şi mie, uşor, cât nu se uită nimeni? Ce să îi fac victimei ca riscul de a-mi strica ceva, să fie cât mai mic?

După toată tevatura asta, rămâne desigur în coadă de peşte dacă planul meu iniţial, acela de a-mi lua o casă undeva în lume, mai poate fi realistic. Nu ştiu ce salariu pot să am pe viitor ca să pot să plătesc şi rata pentru casă, şi chiria unui loc în care stau temporar pentru că „meseria” mă constrânge. Suntem, în Europa în general, într-un moment în care mobilitatea e mai mare şi mai mare. UE nu înseamnă că poţi să te muţi, ci din ce în ce mai mult că trebuie să te muţi. Şi dacă trebuie, atunci dă-mi bani, domnule Boss, că altfel nu mă duc nicăieri...

Apropos, o colegă de a mea a avut o idee care mi se pare bună, să facă un site cu informaţii despre ce trebuie să ştii dacă vrei să te muţi pe termen scurt undeva. Abia ce s-a liniştit cu trauma post-Belgia...Sunteţi bineveniţi dacă vreţi să şi contribuiţi.

Până atunci, I like to move it move it!

Urma scapă turma

"Mă, unde sunt ăia care l-aţi împuşcat pă Ceauşescu? Mânca-v-ar canceru'!" (nebun anonim pe stradă)

Zilele astea am terminat romanul Hertei Müller care a câştigat premiul Nobel acum de curând. Paradoxal, în engleză, pentru că fiind prin străini, am vrut să îl iau într-o versiune pe care să o poată citi şi nişte prieteni ne-români. A fost o lectură mai mult decât deprimantă. Nu şocantă, pentru că am revăzut de curând ”Cel mai iubit dintre pământeni” filmul; şi oricum, am văzut destule filme despre al doilea război mondial, care chiar dacă nu sunt despre ale noastre, bătătoresc sensibilitatea oricărui om.

Poţi interpreta în multe feluri romanul Hertei. Pentru mine majoritar în asta îi constă geniul – multe moduri de a interpreta acţiunea şi de a justifica evoluţia personajelor, sub umbrela unei singure atmosfere reală cât să o tai cu cuţitul. Nu am să vă spun decât pe scurt: povestea e despre un grup de tineri români de origine şvabi, care, pentru că discută şi citesc cărţi interzise, sunt hărţuiţi de oamenii Securităţii până la a fi ameninţaţi cu moartea. Ajung să fugă în Germania, şi chiar şi aşa, din patru câţi erau la început, rămân doar doi.

Pentru mine e un roman care vorbeşte despre puterea de a dispreţui lucrurile care fac rău din viaţa ta. Despre a nu te complace şi a-ţi păstra demnitatea, despre nevoia de a te desprinde de rău şi a rămâne om chiar dacă răul e în tine, sau în cei din jurul tău. În vremurile descrise de Herta, desprinderea unică era fuga, pentru că toată lumea era îndobitocită să nu gândească ci să denunţe pe oricine, chiar şi propria familie. Erau brainwashed.

Dar acum, ce e diferit de vremurile alea? Nu s-a întâmplat nimic timp de 20 de ani pentru că ce? Pentru că am trecut prea repede de la timpurile de război la dictatură şi acum capitalism? Nu, mai sunt şi alţii (Japonia, de exemplu) care în 100 de ani, au trecut de la muritori de foame medievali, la capitalişti ultra bogaţi cu tren unde dai 160 de euro pentru 550 km în 2 ore. Unde clientul e stăpânul tău, şi respectul e la el acasă. Pentru că am fost prea săraci? Nu, erau şi altii săraci lipiţi. Din cauza dictaturii? Nu, şi în China e dictatură şi chinezii, mulţi cum sunt, ajung să fie mai puternici decât americanii.

Ce am ajuns acum? Suntem o ţară europeană a cărei poliţie nu zice nici pâs când vine bulibaşa să le dea nişte euroi că vrea nepotu să facă nuntă şi o să blocheze nu numai traficul în centrul Timişoarei, dar şi legătura cu Aradul (drum european). Suntem o ţară unde vecinii stau pe bordura ta şi mănâncă seminţe şi beau bere, aruncă mizeria în poarta ta şi când le faci observaţie, eşti un fraier pentru că drumul e public şi trotuarul e public şi dacă ne certăm, Dumnezeu vede şi nu iartă. Suntem o ţară în care preşedintele votat ne spune că lui îi merge foarte bine aici, şi cui nu-i convine, poate să plece. Că oricum suntem de mâna a doua cu toţii, şi dacă vrem să trăim bine, trebuie să muncim ca el 30 de ani.

Suntem o ţară cu psihologie de învinşi, care lasă pe oricine să ne domine. Nu o să ajungem niciodată ca japonezii, pentru că nu vom cuceri pe nimeni niciodată pentru că nu avem forţă, pentru că nu avem coeziune. Suntem uniţi doar la biserică în duminica de Paşte. Vom pleca şi ne vom întoarce de unde am plecat căutând mereu cine suntem. O să fim mereu pe drumuri, o naţie de proscrişi.

După mine, a construi ceva merge numai dacă credem în aceleaşi lucruri, şi facem tot ceea ce putem pentru ceea ce credem. Dacă fiecare se face că munceşte dar defapt fură pentru că toţi fură, se alege praful. De fapt, s-a ales deja. Mi-e jenă de noi, şi mi-e jenă că tot ce pot să fac e să menţin distanţa...Ca în romanul Hertei, care e genial pentru că e actual.

Ţara prunelor verzi, da, în continuare. Şi ţara drumurilor şi autostrăzilor. A manelelor date tare la poartă vecinului, să audă şi el şi familia lui. A succesurilor şi a lui Dumnezeu cu mila.

Ce ne trebuie nouă românilor să ne dez-spălăm creierele? Bani, maşini, şi fete frumoase?

Spune-mi ceva despre ce mănânci...

...şi eu o să îţi spun ceva despre cum eşti.

sau ”You are what you eat”. Oare cât e de adevărat?

Din punct de vedere culinar, am avut norocul să experimentez destul de multe în ultima vreme. Cel mai interesant a fost şocul de a mă întâlni cu bucatele japoneze, ceea ce mi-a deschis apetitul pentru bucătăria asiatică. Dar nu şi fără riscuri, după cum o să vă povestesc.

Obişnuită cu mâncarea italiană de ceva timp, am ajuns pentru un scurt timp în Anglia, după care am fost în Japonia pentru o săptămână. Multă lume mi-a cerut impresii, şi ca să vă spun şi vouă, a fost un şoc aproape pozitiv. Primele zile am fost ok, deşi combinaţia de jet-lag plus o căldură cu umiditate peste 80% (zic eu) dădeau o senzaţie ciudată. Organismul meu era puţin nedumerit. S-a dumerit însă în a patra zi, când, crezând că la micul dejun la hotel chestia galbenă şi moale de pe farfurie e omletă, a concluzionat că e un fel de piure de cartofi cu un fel de maioneză. Şi astfel a făcut uac! Rezultatul a fost că nu am mai ştiut ce să îi mai dau să se liniştească, şi din prudenţă, am ajuns după a patra zi (timp de experimentare, de!, am avut) să mănânc singurele alimente pe care le puteam recunoaşte clar: banane şi bere! Desigur, refuzând majoritatea din bucatele cu adevărat alese pe care le puteţi vedea şi voi, în prima poză de mai sus... (Apropos, prima şi a doua poză de mai sus sunt din colecţia personală)

Mâncarea japoneză era, contrar oricăror aşteptări tip ”ah, ăştia gătesc insecte şi pisici”, absolut excepţională. Un libanez mi-a zis ”am mult mai multă încredere să mănânc ceva japonez, decât orice din ţara mea!”. Deşi nu puteam şti ce mănânc, de cele mai multe ori, am încercat noodle soup cu soia, orez cu alge, sushi / sashimi, sake (!), prăjituri, ceai verde delicios cum nu am gustat pe continent, murături interesante şi combinaţii necunoscute care chiar mergeau. Am avut aceeaşi senzaţie cu mâncarea italiană (nu vă gândiţi la pizza) - şi aş numi acea senzaţie ”rezonanţă gustativă”. Vi s-a întâmplat vreodată să gustaţi ceva (să zicem, caşcaval) simplu, apoi miere (simplă), apoi acelaşi caşcaval cu aceeaşi miere, şi să aveţi o cu totul altă experienţă a gustului? Este foarte interesant. La fel e cu vinul - anumite feluri de vin au un anume gust, cel mai probabil neinteresant, dacă e băut simplu. Apoi, dacă îl combinaţi cu ceva anume, gustul devine complet altul, mult mai interesant...

După ce m-am întors in Anglia, am avut mai mult curaj să încerc mâncare indiană. Foarte interesant, poate nu la fel de rafinat şi simplu ca in Japonia, însă cu siguranţă extrem de variat. Mirodeniile pe care le au indienii sunt într-adevăr, spectaculoase (desigur, e încă nou pentru mine, mai ales că mirodenia comună pe care o pun în toate felurile de mâncare, era ceva ce până de curând, mă cam enerva). Desigur că am avut şi surpriza ca un englez să îmi spună despre Chicken Tikka Massala (poza 3) ”mănâncă cu încredere, ăsta e felul de mâncare tradiţional englez!”.

Şi acum că din Anglia m-am întors în Italia, pot din nou să gust brânză cu miere sau gem, mămăligă cu ciuperci, brânză la grătar, sau fel şi fel de alte aventuri. Sunt curioasă cum o să reacţionez când o să revin în ţară, peste câteva zile.

Dar ceea ce mi se pare ca lasă de gândit este cum de la noi, şi în est în general, nu există altceva străin, ca origine, decât shaorma de la colţ. Defapt discuţia ar avea mai multe idei:

• de ce noi românii nu mergem la restaurant?
• de ce doar turcismele au succes?
  
• de ce nu avem restaurante chinezeşti, sau japoneze, sau libaneze, sau indiene?
• de ce credem că doar noi facem mămăligă? (se leagă de absenţa celor de mai sus?)
  

E oare că oamenii nu au bani să se ducă la restaurant? Că a te duce la restaurant sună chic, şi nu e pentru oamenii de rând? Că shaorma e ieftină? Că nu experimentăm? Că nu avem timp pentru că facem murături în timpul ăla?

Voi ce părere aveţi?

Tot ce zboară se mănâncă

...sau "hai să credem tot ce zic alţii".
De exemplu, mai nou, pectina de măr ajută la absorbţia lipidelor! Cu alte cuvinte, dacă mănânci un măr, rămâi fără câteva (nu se ştie cât anume) din grăsimile pe care le-ai consumat în timpul zilei. Super! Dar de ce să nu mănânci mere, nu sunt mai ieftine dacă vrei să slăbeşti, decât orice medicament - în principiu, chimic? Şi nu numai că reduce, dar mai ales pectina de măr atrage (!) grăsimile ”precum un magnet atrage fierul”! Acum serios, voi credeţi chestia asta? Mai ales că, aparent, zaharurile se pot transforma in grăsimi! Scuză-mă, dar parcă am învăţat în liceu la chimie că nu prea se poate!

În acest caz e vorba despre un balon ”vegetal” care conţine guma Karaya - îl ingerezi, el se umflă în stomăcelul tău de vreo 50 de ori (e viu, la naiba!), şi tu nu mai simţi pofta de mâncare. Aşa că slăbeşti până la un kilogram pe zi! Şi mai eşti şi fericit(ă), zâmbeşti mai mult ca în poza ”înainte”, plus că în poza ”după” ai dinţii mai albi. Dacă însă te uiţi, de curiozitate, pe wikipedia, căutând guma Karaya, vei afla că aceasta conţine în principiu zaharuri (nu prea vrei asta când ţii o cură de slăbire) şi descrierea nu e prea promiţătoare, in legătură cu E416... Întrebarea e dacă îţi pui vreo întrebare!...

...Cred că mi se întâmplă de zeci de ori într-o zi câteodată - mă lovesc de fel şi fel de afirmaţii despre un lucru sau altul, care îmi pun la încercare încrederea si mai ales, scepticismul. Nu merg aşa de departe să le numesc inepţii, totuşi, pentru că fiecare e liber să creadă ce vrea. Noi exemple ar fi:

• dacă mănânci morcov, ai să ai vederea mai bună
• dacă bei alcool în timp ce iei antibiotice, o să o iei razna şi implicit o să anulezi puterea benefică a antibioticului
• dacă porţi nu-ştiu-ce pantaloni scurţi speciali, o să slăbeşti şi o să arăţi precum Cameron Diaz
• dacă iei tinctura X homeopatică, o să fii veşnic tânăr(ă) si frumos (oasă).
  

Am zeci, daca nu sute de exemple... De fiecare dată, prezentatorul crede că a inventat marea cu sarea... Cred, din proprie experienţă, că nu e normal să slăbeşti 1 kg pe zi, şi dacă o faci, e vorba că pierzi doar apă, adică la fel cum o obţii, la fel de uşor o pierzi (reciproca e desigur valabilă). Cu morcovul nu credeam, până când am citit de curând că a fost, la origine, un joc declanşat între englezi şi nemţi în al doilea război mondial, în legătura cu precizia de a localiza inamicul pe timp de noapte(!). Homeopatia, pe de altă parte, o să fie cel mai probabil un subiect pentru un alt blog entry. Dar despre ea, vă povestesc deocamdată doar atât: am o prietenă care era până de curând însărcinată, şi când am fost ieri la ea să o văd pe ea şi pe bebeluş, mi-a povestit că atunci când avea deja contracţii, ea şi soţul ei au mers într-un oraş la 130 de km distanţă, pentru că doctorul de la spitalul de destinaţie e cel mai renumit in medicina homeopatică, mai ales in legatură cu naşterile... Am aflat, personal, despre ceea ce se numeşte Bach flower remedies, şi fără mare efort am ajuns la un site unde ţi se recomandă să miroşi esenţă de salcie dacă te urăşti pe tine însuţi!! Desigur, cine află că te urăşti pe tine şi eşti pe calea cea rea -- asta nu e pomenit. Sau - de ce tocmai salcie si nu mentă, sau cireaşă, sau de ce nu, ţuică! Fata, şi soţul ei, a făcut un efort si un risc enorm, numai ca să meargă la un doctor unde să miroasă ceva interesant!

Cu aşa de multe exemple, mă oripilez pe zi ce trece. Nu zic că e ceva ce nu are să funcţioneze orice ai face. Sunt oameni care înghit o pastilă roz (de zahăr, desigur) şi se trezesc perfect în dimineaţa de după. Se numeşte placebo. Dar placebo-ul are dezavantajul că dacă merge pe mine, nu înseamnă că merge şi pe tine ... O bună parte din ceea ce se numeşte ”medicină” în ziua de azi, se bazează pe aiureli (prin definiţie aici, păreri netestate).

Şi de fiecare dată când mă întâlnesc cu ceva exemple de aceeaşi categorie, îmi vine în minte ceva ce tata îmi spune destul de des, relativ neplăcut: ”trebuie să înveţi de la noi, că noi am trecut prin toate astea şi ştim, avem experienţă!”. Desigur că experienţa mea e diferită faţă de a lui, şi vremurile sunt altele. Tocmai de aceea e dificil să tragi o linie între ce iei de bun şi ce sunt aberaţii prin definiţie. Sintagme precum ”crede şi nu cerceta” sunt întemeiate până la puntul în care trebuie să vezi cu ochii tăi dacă are sens sau nu. În unele cazuri e uşor (cure de slăbire, arome, răpiri de extratereştri, ozn-uri, morcovi, etc) dar în altele (ai noroc dacă vezi un măgar gri dimineaţa, etc) e mult mai greu. Unde intervine experienţa altora, cum o măsori? Nu e uşor. Dar scepticismul în faţa unor remarci despre ceva care sună prea uşor sau prea frumos să fie adevărat, asta e ceva care e bun şi ne lipseşte. Ar fi extrem de interesantă o discuţie despre ce aţi descoperit voi că nu se justifică, din categoria lucrurilor sau afirmaţiilor care nu se neagă ”că aşa mi-a zis mama sau tata sau bunicul”.

Voi unde trageţi linia?

Dacă vă interesează, recomand o serie de podcasturi ale lui Brian Dunning, care o să vă schimbe părerea despre multe lucruri pe care de obicei le luăm de bune.