Spune-mi ceva despre ce mănânci...

...şi eu o să îţi spun ceva despre cum eşti.

sau ”You are what you eat”. Oare cât e de adevărat?

Din punct de vedere culinar, am avut norocul să experimentez destul de multe în ultima vreme. Cel mai interesant a fost şocul de a mă întâlni cu bucatele japoneze, ceea ce mi-a deschis apetitul pentru bucătăria asiatică. Dar nu şi fără riscuri, după cum o să vă povestesc.

Obişnuită cu mâncarea italiană de ceva timp, am ajuns pentru un scurt timp în Anglia, după care am fost în Japonia pentru o săptămână. Multă lume mi-a cerut impresii, şi ca să vă spun şi vouă, a fost un şoc aproape pozitiv. Primele zile am fost ok, deşi combinaţia de jet-lag plus o căldură cu umiditate peste 80% (zic eu) dădeau o senzaţie ciudată. Organismul meu era puţin nedumerit. S-a dumerit însă în a patra zi, când, crezând că la micul dejun la hotel chestia galbenă şi moale de pe farfurie e omletă, a concluzionat că e un fel de piure de cartofi cu un fel de maioneză. Şi astfel a făcut uac! Rezultatul a fost că nu am mai ştiut ce să îi mai dau să se liniştească, şi din prudenţă, am ajuns după a patra zi (timp de experimentare, de!, am avut) să mănânc singurele alimente pe care le puteam recunoaşte clar: banane şi bere! Desigur, refuzând majoritatea din bucatele cu adevărat alese pe care le puteţi vedea şi voi, în prima poză de mai sus... (Apropos, prima şi a doua poză de mai sus sunt din colecţia personală)

Mâncarea japoneză era, contrar oricăror aşteptări tip ”ah, ăştia gătesc insecte şi pisici”, absolut excepţională. Un libanez mi-a zis ”am mult mai multă încredere să mănânc ceva japonez, decât orice din ţara mea!”. Deşi nu puteam şti ce mănânc, de cele mai multe ori, am încercat noodle soup cu soia, orez cu alge, sushi / sashimi, sake (!), prăjituri, ceai verde delicios cum nu am gustat pe continent, murături interesante şi combinaţii necunoscute care chiar mergeau. Am avut aceeaşi senzaţie cu mâncarea italiană (nu vă gândiţi la pizza) - şi aş numi acea senzaţie ”rezonanţă gustativă”. Vi s-a întâmplat vreodată să gustaţi ceva (să zicem, caşcaval) simplu, apoi miere (simplă), apoi acelaşi caşcaval cu aceeaşi miere, şi să aveţi o cu totul altă experienţă a gustului? Este foarte interesant. La fel e cu vinul - anumite feluri de vin au un anume gust, cel mai probabil neinteresant, dacă e băut simplu. Apoi, dacă îl combinaţi cu ceva anume, gustul devine complet altul, mult mai interesant...

După ce m-am întors in Anglia, am avut mai mult curaj să încerc mâncare indiană. Foarte interesant, poate nu la fel de rafinat şi simplu ca in Japonia, însă cu siguranţă extrem de variat. Mirodeniile pe care le au indienii sunt într-adevăr, spectaculoase (desigur, e încă nou pentru mine, mai ales că mirodenia comună pe care o pun în toate felurile de mâncare, era ceva ce până de curând, mă cam enerva). Desigur că am avut şi surpriza ca un englez să îmi spună despre Chicken Tikka Massala (poza 3) ”mănâncă cu încredere, ăsta e felul de mâncare tradiţional englez!”.

Şi acum că din Anglia m-am întors în Italia, pot din nou să gust brânză cu miere sau gem, mămăligă cu ciuperci, brânză la grătar, sau fel şi fel de alte aventuri. Sunt curioasă cum o să reacţionez când o să revin în ţară, peste câteva zile.

Dar ceea ce mi se pare ca lasă de gândit este cum de la noi, şi în est în general, nu există altceva străin, ca origine, decât shaorma de la colţ. Defapt discuţia ar avea mai multe idei:

• de ce noi românii nu mergem la restaurant?
• de ce doar turcismele au succes?
  
• de ce nu avem restaurante chinezeşti, sau japoneze, sau libaneze, sau indiene?
• de ce credem că doar noi facem mămăligă? (se leagă de absenţa celor de mai sus?)
  

E oare că oamenii nu au bani să se ducă la restaurant? Că a te duce la restaurant sună chic, şi nu e pentru oamenii de rând? Că shaorma e ieftină? Că nu experimentăm? Că nu avem timp pentru că facem murături în timpul ăla?

Voi ce părere aveţi?