Şi eu unde mă mut?

Mda. M-am săturat. Tocmai ce m-am calificat la OM. Pentru cine nu ştie, este Olimpiada de Mutări, faza pe Europa. E mai mult „mu” decat „tare” dacă câştig, pentru că înseamnă că sunt persoana care a schimbat cele mai multe locuinţe temporare, în ultimii 2 ani.

Nu e că nu am bani, dar „meseria” mă obligă să mai călătoresc, uneori pentru o săptămână, alteori pentru 3-4 luni. Nu, nu sunt consultant la nici o companie. De curând m-am întors din Anglia, unde am stat 3 luni. Am avut noroc că înainte de a ajunge acolo, mi-am aranjat cazare undeva unde s-a dovedit drăguţ, într-o casă shared cu alte 3 persoane. Acum o să mă duc până in Belgia pentru alte 3 luni. Ca în cazul anterior, am încercat ca un adult responsabil, să îmi aranjez. Şi mi-a luat o lună (nu de stat degeaba) ca să realizez că e imposibil să îmi găsesc cazare pentru 3 luni într-un oraş 1000% studenţesc! Cum aşa?! Păi nici o companie imobiliară în Belgia (cine are contraexemple, e binevenit) nu închiriază pentru mai puţin de un an cu acte în regulă. De asemenea, nici omulanii care fac afaceri cu case nu se lasă mai prejos. Iar cum facultăţile pot să intre în necaz dacă încurajează „contractele” pe n.v., preferă să te lase in plata Domnului până te aranjezi să devii productiv. Adică îţi bagă pe sub nas Bed&Breakfasturi de circa 100 euro pe noapte. Merci beaucoup! Rezultatul e simplu - calificarea mea la faza europeană a Olimpiadei de mai sus, pentru că o să fac o transhumanţă veselă de minim un apartament pe lună. Disperarea a făcut ca întrebări simple precum „Dar eu cu cine o să stau în aceeaşi casă?” să nu mai fie puse, din lipsă de timp.

Meditarea asupra problemei vine ca proba de baraj, la OM. Adică, ce e asta? Avem o meserie, noi ăştia cu Computer Science, care ne obligă să ne mutăm prin lume. Cum nu poţi să te muţi la nesfârşit, unde te stabileşti acolo te blazezi. Te-ai simţi infinit mai bine dacă ai avea casa ta, să nu trebuiască să te mulgă de bani nenea proprietaru apartamentului pe care îl închiriezi. Adică, el să se ducă în croazieră pe Nil - cu banii de la tine, desigur - şi să te şi întrebe senin-curios, că de ce munceşti aşa de mult, nu te duci şi tu în vacanţă în croazieră de-chiria-mea-pe-4-luni pentru o săptămână?

Pardon, sunt rea. Dar asta cu mutarea e cu dublu-tăiş. După ce că trebuie să mă mut atâta, mai trebuie să fie şi complicat. Şi ca să îl transform din complicat în sepuku, am flirtrat şi eu cu ideea subînchirierii. Bun, am găsit o victimă, dar cum nu pot să fac un contract legal cu victima, pentru un mizilic de o lună-două (că de!, ţările europene nu prea încurajează contracte pe perioadă aşa scurtă), trebuie să mă asigur într-un mod semi-oficial că victima nu o să picteze roz pereţii mei.

Acum, cum nu pot să copiez la faza asta de olimpiadă OM (am eu un contract semi-oficial dar se aplică în Marea Britanie), cred că mă lasă la OM să mă consult cu colegii. Voi ce puteţi să îmi suflaţi şi mie, uşor, cât nu se uită nimeni? Ce să îi fac victimei ca riscul de a-mi strica ceva, să fie cât mai mic?

După toată tevatura asta, rămâne desigur în coadă de peşte dacă planul meu iniţial, acela de a-mi lua o casă undeva în lume, mai poate fi realistic. Nu ştiu ce salariu pot să am pe viitor ca să pot să plătesc şi rata pentru casă, şi chiria unui loc în care stau temporar pentru că „meseria” mă constrânge. Suntem, în Europa în general, într-un moment în care mobilitatea e mai mare şi mai mare. UE nu înseamnă că poţi să te muţi, ci din ce în ce mai mult că trebuie să te muţi. Şi dacă trebuie, atunci dă-mi bani, domnule Boss, că altfel nu mă duc nicăieri...

Apropos, o colegă de a mea a avut o idee care mi se pare bună, să facă un site cu informaţii despre ce trebuie să ştii dacă vrei să te muţi pe termen scurt undeva. Abia ce s-a liniştit cu trauma post-Belgia...Sunteţi bineveniţi dacă vreţi să şi contribuiţi.

Până atunci, I like to move it move it!

Spune-mi ceva despre ce mănânci...

...şi eu o să îţi spun ceva despre cum eşti.

sau ”You are what you eat”. Oare cât e de adevărat?

Din punct de vedere culinar, am avut norocul să experimentez destul de multe în ultima vreme. Cel mai interesant a fost şocul de a mă întâlni cu bucatele japoneze, ceea ce mi-a deschis apetitul pentru bucătăria asiatică. Dar nu şi fără riscuri, după cum o să vă povestesc.

Obişnuită cu mâncarea italiană de ceva timp, am ajuns pentru un scurt timp în Anglia, după care am fost în Japonia pentru o săptămână. Multă lume mi-a cerut impresii, şi ca să vă spun şi vouă, a fost un şoc aproape pozitiv. Primele zile am fost ok, deşi combinaţia de jet-lag plus o căldură cu umiditate peste 80% (zic eu) dădeau o senzaţie ciudată. Organismul meu era puţin nedumerit. S-a dumerit însă în a patra zi, când, crezând că la micul dejun la hotel chestia galbenă şi moale de pe farfurie e omletă, a concluzionat că e un fel de piure de cartofi cu un fel de maioneză. Şi astfel a făcut uac! Rezultatul a fost că nu am mai ştiut ce să îi mai dau să se liniştească, şi din prudenţă, am ajuns după a patra zi (timp de experimentare, de!, am avut) să mănânc singurele alimente pe care le puteam recunoaşte clar: banane şi bere! Desigur, refuzând majoritatea din bucatele cu adevărat alese pe care le puteţi vedea şi voi, în prima poză de mai sus... (Apropos, prima şi a doua poză de mai sus sunt din colecţia personală)

Mâncarea japoneză era, contrar oricăror aşteptări tip ”ah, ăştia gătesc insecte şi pisici”, absolut excepţională. Un libanez mi-a zis ”am mult mai multă încredere să mănânc ceva japonez, decât orice din ţara mea!”. Deşi nu puteam şti ce mănânc, de cele mai multe ori, am încercat noodle soup cu soia, orez cu alge, sushi / sashimi, sake (!), prăjituri, ceai verde delicios cum nu am gustat pe continent, murături interesante şi combinaţii necunoscute care chiar mergeau. Am avut aceeaşi senzaţie cu mâncarea italiană (nu vă gândiţi la pizza) - şi aş numi acea senzaţie ”rezonanţă gustativă”. Vi s-a întâmplat vreodată să gustaţi ceva (să zicem, caşcaval) simplu, apoi miere (simplă), apoi acelaşi caşcaval cu aceeaşi miere, şi să aveţi o cu totul altă experienţă a gustului? Este foarte interesant. La fel e cu vinul - anumite feluri de vin au un anume gust, cel mai probabil neinteresant, dacă e băut simplu. Apoi, dacă îl combinaţi cu ceva anume, gustul devine complet altul, mult mai interesant...

După ce m-am întors in Anglia, am avut mai mult curaj să încerc mâncare indiană. Foarte interesant, poate nu la fel de rafinat şi simplu ca in Japonia, însă cu siguranţă extrem de variat. Mirodeniile pe care le au indienii sunt într-adevăr, spectaculoase (desigur, e încă nou pentru mine, mai ales că mirodenia comună pe care o pun în toate felurile de mâncare, era ceva ce până de curând, mă cam enerva). Desigur că am avut şi surpriza ca un englez să îmi spună despre Chicken Tikka Massala (poza 3) ”mănâncă cu încredere, ăsta e felul de mâncare tradiţional englez!”.

Şi acum că din Anglia m-am întors în Italia, pot din nou să gust brânză cu miere sau gem, mămăligă cu ciuperci, brânză la grătar, sau fel şi fel de alte aventuri. Sunt curioasă cum o să reacţionez când o să revin în ţară, peste câteva zile.

Dar ceea ce mi se pare ca lasă de gândit este cum de la noi, şi în est în general, nu există altceva străin, ca origine, decât shaorma de la colţ. Defapt discuţia ar avea mai multe idei:

• de ce noi românii nu mergem la restaurant?
• de ce doar turcismele au succes?
  
• de ce nu avem restaurante chinezeşti, sau japoneze, sau libaneze, sau indiene?
• de ce credem că doar noi facem mămăligă? (se leagă de absenţa celor de mai sus?)
  

E oare că oamenii nu au bani să se ducă la restaurant? Că a te duce la restaurant sună chic, şi nu e pentru oamenii de rând? Că shaorma e ieftină? Că nu experimentăm? Că nu avem timp pentru că facem murături în timpul ăla?

Voi ce părere aveţi?

Tot ce zboară se mănâncă

...sau "hai să credem tot ce zic alţii".
De exemplu, mai nou, pectina de măr ajută la absorbţia lipidelor! Cu alte cuvinte, dacă mănânci un măr, rămâi fără câteva (nu se ştie cât anume) din grăsimile pe care le-ai consumat în timpul zilei. Super! Dar de ce să nu mănânci mere, nu sunt mai ieftine dacă vrei să slăbeşti, decât orice medicament - în principiu, chimic? Şi nu numai că reduce, dar mai ales pectina de măr atrage (!) grăsimile ”precum un magnet atrage fierul”! Acum serios, voi credeţi chestia asta? Mai ales că, aparent, zaharurile se pot transforma in grăsimi! Scuză-mă, dar parcă am învăţat în liceu la chimie că nu prea se poate!

În acest caz e vorba despre un balon ”vegetal” care conţine guma Karaya - îl ingerezi, el se umflă în stomăcelul tău de vreo 50 de ori (e viu, la naiba!), şi tu nu mai simţi pofta de mâncare. Aşa că slăbeşti până la un kilogram pe zi! Şi mai eşti şi fericit(ă), zâmbeşti mai mult ca în poza ”înainte”, plus că în poza ”după” ai dinţii mai albi. Dacă însă te uiţi, de curiozitate, pe wikipedia, căutând guma Karaya, vei afla că aceasta conţine în principiu zaharuri (nu prea vrei asta când ţii o cură de slăbire) şi descrierea nu e prea promiţătoare, in legătură cu E416... Întrebarea e dacă îţi pui vreo întrebare!...

...Cred că mi se întâmplă de zeci de ori într-o zi câteodată - mă lovesc de fel şi fel de afirmaţii despre un lucru sau altul, care îmi pun la încercare încrederea si mai ales, scepticismul. Nu merg aşa de departe să le numesc inepţii, totuşi, pentru că fiecare e liber să creadă ce vrea. Noi exemple ar fi:

• dacă mănânci morcov, ai să ai vederea mai bună
• dacă bei alcool în timp ce iei antibiotice, o să o iei razna şi implicit o să anulezi puterea benefică a antibioticului
• dacă porţi nu-ştiu-ce pantaloni scurţi speciali, o să slăbeşti şi o să arăţi precum Cameron Diaz
• dacă iei tinctura X homeopatică, o să fii veşnic tânăr(ă) si frumos (oasă).
  

Am zeci, daca nu sute de exemple... De fiecare dată, prezentatorul crede că a inventat marea cu sarea... Cred, din proprie experienţă, că nu e normal să slăbeşti 1 kg pe zi, şi dacă o faci, e vorba că pierzi doar apă, adică la fel cum o obţii, la fel de uşor o pierzi (reciproca e desigur valabilă). Cu morcovul nu credeam, până când am citit de curând că a fost, la origine, un joc declanşat între englezi şi nemţi în al doilea război mondial, în legătura cu precizia de a localiza inamicul pe timp de noapte(!). Homeopatia, pe de altă parte, o să fie cel mai probabil un subiect pentru un alt blog entry. Dar despre ea, vă povestesc deocamdată doar atât: am o prietenă care era până de curând însărcinată, şi când am fost ieri la ea să o văd pe ea şi pe bebeluş, mi-a povestit că atunci când avea deja contracţii, ea şi soţul ei au mers într-un oraş la 130 de km distanţă, pentru că doctorul de la spitalul de destinaţie e cel mai renumit in medicina homeopatică, mai ales in legatură cu naşterile... Am aflat, personal, despre ceea ce se numeşte Bach flower remedies, şi fără mare efort am ajuns la un site unde ţi se recomandă să miroşi esenţă de salcie dacă te urăşti pe tine însuţi!! Desigur, cine află că te urăşti pe tine şi eşti pe calea cea rea -- asta nu e pomenit. Sau - de ce tocmai salcie si nu mentă, sau cireaşă, sau de ce nu, ţuică! Fata, şi soţul ei, a făcut un efort si un risc enorm, numai ca să meargă la un doctor unde să miroasă ceva interesant!

Cu aşa de multe exemple, mă oripilez pe zi ce trece. Nu zic că e ceva ce nu are să funcţioneze orice ai face. Sunt oameni care înghit o pastilă roz (de zahăr, desigur) şi se trezesc perfect în dimineaţa de după. Se numeşte placebo. Dar placebo-ul are dezavantajul că dacă merge pe mine, nu înseamnă că merge şi pe tine ... O bună parte din ceea ce se numeşte ”medicină” în ziua de azi, se bazează pe aiureli (prin definiţie aici, păreri netestate).

Şi de fiecare dată când mă întâlnesc cu ceva exemple de aceeaşi categorie, îmi vine în minte ceva ce tata îmi spune destul de des, relativ neplăcut: ”trebuie să înveţi de la noi, că noi am trecut prin toate astea şi ştim, avem experienţă!”. Desigur că experienţa mea e diferită faţă de a lui, şi vremurile sunt altele. Tocmai de aceea e dificil să tragi o linie între ce iei de bun şi ce sunt aberaţii prin definiţie. Sintagme precum ”crede şi nu cerceta” sunt întemeiate până la puntul în care trebuie să vezi cu ochii tăi dacă are sens sau nu. În unele cazuri e uşor (cure de slăbire, arome, răpiri de extratereştri, ozn-uri, morcovi, etc) dar în altele (ai noroc dacă vezi un măgar gri dimineaţa, etc) e mult mai greu. Unde intervine experienţa altora, cum o măsori? Nu e uşor. Dar scepticismul în faţa unor remarci despre ceva care sună prea uşor sau prea frumos să fie adevărat, asta e ceva care e bun şi ne lipseşte. Ar fi extrem de interesantă o discuţie despre ce aţi descoperit voi că nu se justifică, din categoria lucrurilor sau afirmaţiilor care nu se neagă ”că aşa mi-a zis mama sau tata sau bunicul”.

Voi unde trageţi linia?

Dacă vă interesează, recomand o serie de podcasturi ale lui Brian Dunning, care o să vă schimbe părerea despre multe lucruri pe care de obicei le luăm de bune.