Dacă politicianul e curvă...

... şeful de partid e peşte?

Citeam mai zilele trecute că s-a dat startul la recrutări de şobolani din PDL. Dan Nica din PSD a declarat că primesc orice membru PDL cu condiţia să voteze moţiunea. În acelaşi timp atât PSD cât şi PNL au anunţat excluderea oricărui membru care nu se prezintă la moţiune sau nu votează cu bilele la vedere. Deci peştele liderul de partid a decis să-şi scoată marfa colegii de partid la produs luptă democratică.

Trei lucruri mă nedumeresc aici:

1. De ce prezenţa la votarea unei moţiuni trebuie să fie prin constrângeri? Găsesc că prezenţa unui parlamentar la locul de muncă este un lucru obligatoriu, indiferent că se votează o moţiune sau sterilizarea câinilor cu covrigi în coadă.

2. Dacă un parlamentar are altă opinie decât liderul de partid e obligat să voteze cum îi cere partidul? Atunci de ce nu avem Parlamentul doar din lideri de partid şi scăpăm mult mai ieftin.

3. De când un singur vot (important ce-i drept) te face apt pentru a intra într-un partid? Setea pentru interese mărunte de moment este atât de mare încât sunt îmbrăţişaţi toţi trădătorii?

Sunt perfect de acord că Guvernul B(r)ok(e) (dacă îmi este permisă licenţa) are performaţe mai rău decât lamentabile şi în condiţii normale ar trebui spulberat de urgenţă, dar o moţiune de cenzură acum şi un nou blocaj instituţional nu ar duce decât la înrăutaţirea substanţială a situaţiei.

În plus, se uită care este rolul instituţiilor: Parlamentul legiferează, Guvernul gestionează fondurile şi infrastructura pentru a pune în aplicare legi şi programe guvernamentale, Preşedintele trebuie să apere interesele statului atât la nivel intern cât şi extern, iar Justiţia trebuie să fie resortul care îi obligă pe toţi cei de mai sus să fie (cât de cât) corecţi. La noi Guvernul legiferează, Parlamentul cenzurează, Preşedintele apără interesele unui partid, iar Justiţia îşi apără propia piele.

Curat mofluji, coane Fănică!

România, ţara „recoardelor”

Acum câteva zile m-a lovit ideea acestei oportunităţi, nefaste în sine (dar trebuie să vedem mereu partea plină a paharului), ca România să-şi marcheze numele din nou în cartea recordurilor. După cârnatul magic al lui Oprescu (vă rog, nu vă gândiţi la metafore şi mai ales nu consideraţi că a vrut să compenseze pentru Ciomu :) ) România are ocazia aproape unică în istorie de a avea, simultan, acelaşi premier demis de doua ori prin moţiune de cenzură şi acelaşi preşedinte suspendat de două ori de Parlament.

Mi se pare mie sau e aceeaşi piesă proastă jucată la nesfârşit de aceiaşi actori proşti? Numa bine că vine legea şi îi mai lustrează pe câţiva dintre ei. Ah, îmi cer scuze, am uitat ca nu a trecut de C(T)C.

Mai pun doar o întrebare pe final, dacă ar fi să intrăm în cartea recordurilor (pe motivul de mai sus) câţi oameni ar ieşi în stradă să protesteze petreacă?

România ruptă în două

Românii nu au ştiut niciodată să fie uniţi. A existat ceva care ne-a făcut să ne credem deosebiţi între noi, să ne pizmuim, să fim dezbinaţi, iar singurele lucruri care ne-au făcut să fim uniţi au fost pericolele. Dar o astfel de unire este doar conjuncturală şi cu prima ocazie de trădare uniunea va dispărea în lipsa resortului care o alimentează. Un exemplu este regatul lui Burebista care a apărut ca răspuns la ascensiunea lui Cezar. Cum a fost asasinat Cezar, existenţa regelui dac nu a mai fost necesară şi cineva s-a gândit că e mai sănătoasă vadra de vin decât moartea pe câmpul de lupta şi i-a pus capăt zilelor lui Burebista.

Avem foarte multe idei preconcepute: oltenii sunt proşti, moldovenii sunt împuţiţi şi alcoolici, mai mult, moldovencele sunt curve, ardelenii sunt înceţi la minte, muntenii sunt lipsiţi de caracter, dar de fapt suntem toţi o apă şi-un pământ, iar până nu realizăm asta şi nu încercăm să ne corectăm defectele în loc să le arătăm cu degetul nu ne vom mişca din loc.

Mă uitam la ştirile din ultimele zile, totul în presă e prezentat ca un prăpăd, guvernanţii, mama lor, sunt de vină pentru toate. Am găsit ţapul ispăşitor, guvernanţii nu şi-au făcut treaba şi din cauza lor suntem în rahat până peste gât. Perfect de acord, dar restul 10 milioane (sau cât mai numără acum forţa de muncă a României) ce a păzit? Problema asta este a tuturor românilor şi nu avem cum să ieşim din groapă decât dacă dăm din picioare, nimeni nu o sa ne scoată de acolo (mai ales guvernanţii) pentru că nimănui nu-i pasă de noi.

Pentru că tot spuneam de ştirile din ultimele zile, un titlu mic, afişat pentru scurt timp (că un asemenea titlu nu dă bine la rating) spunea despre doctorul Gheorghe Burnei, chirurg de ortopedie pediatrică (unul dintre cei aproximativ 20 din ţară), că a refuzat un salariul de 64.000 lire sterline pe an în Marea Britanie (ca o paranteză, ştirea asta a mai fost dată acum câteva luni chiar când doctorului i s-a făcut oferta, dar salariul era de 64.000 lire pe lună; pentru un doctor de talia dr-ului Burnei 64.000 pe an e prea puţin, sincer, dar voi accepta ultima variantă) pentru a profesa în continuare în România. Ştirea asta a dispărut în câteva zeci de minute de pe portalurile de ştiri pentru a lăsa loc tuturor celorlalte jeguri care ni se trec prin faţa ochilor pentru a fi manipulaţi de interesele ce stau în spatele ziariştilor şi trusturilor de presă.

Spuneam în titlu că România este o ţară ruptă în doua, pentru că pe de-o parte există cocalarii, manelarii, jurnaliştii care ştiu să arunce cu noroi în orice direcţie, trebuie doar să le dea cineva ţinta, există pseudo-politicienii şi pe de altă parte există oameni ca Gheorghe Burnei sau Doru Maries, oameni ca Nicu Covaci care au puterea să lupte pentru o idee, pentru un crez, oameni cu coloană vertebrală dar care sunt băgaţi sub preşul mediocrului pentru că nu servesc intereselor unor oameni ce deţin mai multă putere decât moral li s-ar cuveni.

O populaţie scârbită e mai uşor de manipulat, o populaţie dezamăgită ajunge mai uşor să spere într-o posibilă schimbare în bine, pentru că speranţa moare ultima şi cu cât lucrurile îţi sunt prezentate mai negru cu atât simti nevoia mai mult de o rază de lumină care să-ţi redea speranţa. Totodată o populaţie scârbită în continuu nu mai are puterea să riposteze sau să protesteze, e prea obişnuită cu amarul şi un amar accentuat nu face decât să dea gust aceluiaşi terci de ieri.

Poate dacă am acorda mai multă atenţie unor oameni de valoare şi i-am populariza mai mult am conştientiza că şi noi putem mai mult, putem să cerem mai mult de la noi şi de la cei din jurul nostru, nu doar să arătăm cu degetul.

Şi chiar dacă am pierdut la fotbal cu Ucraina (şi o să mai pierdem şi la Bâstroie) hai să nu ne pierdem puterea să strigăm hai România!

Deliruri economice de politehnist

Foarte departe de a mă considera un expert în economie (de fapt sunt de-a dreptul afon), evenimentele din ultima vreme chiar mă pun pe gânduri şi parcă încep să cred în teorii conspiraţioniste.

Pe piaţa valutară a ultimilor ani euro a dominat clar în faţa dolarului, totuşi niciodată dolarul nu fost de neglijat (doar e moneda unui întreg continent şi este moneda care ruleaza economia Chinei). Euro a ajuns la o valoare superioară dolarului nu neapărat ca reflexie economică ci mai mult prin speculaţiile bancare efectuate de economişti inteligenţi. Ce a fost neglijat de către europeni este că şi Statele Unite deţin în propriul portofel economişti de premiul Nobel care înţeleg în profunzime procesele economiei mondiale şi au o îndelungată experienţă în manipularea unei monede umflate cu pompa (pentru că dolarul de mult timp nu mai are acoperire, nu zic în aur, în economie).

De multe ori, când euro părea indestructibil pe piaţa monetară şi îşi încorda muşchii de Mister Univers uns cu toate uleiurile, un eveniment internaţional îl tragea înapoi de urechi pentru a-l pune în spatele dolarului. Doua exemple: războiul din Iugoslavia care a ştirbit puternic faţa euro (atunci euro luase proaspăt steagul de lider de la dolar) şi l-a lansat pe orbita de urmărire pentru 2-3 ani. Apoi euro făcând flotări şi tracţiuni a revenit în forţă şi s-a cocoţat din nou în fruntea clasamentului detronandu-l pe copilul sârguincios al unchiului Sam. Atunci am avut 11 septembrie, Afganistan şi Irak care, datorită poate nepriceperii adminstraţiei Bush, n-au reuşit decât să păstreze cursa interesantă fără însă a răsturna raportul de forţe.

Ziceam mai sus că economiştii americani se pricep mai bine la manipularea unei monede umflate cu pompa. De aceea cunosc mai bine mecanismele de destructurare a unei monede crescute în vitro în laboratorul vechiului continent. Criza economică abia acum îşi arată adevăraţii colţi şi adevărata ţintă. SUA a trecut peste recesiune, iar pentru majoritatea americanilor schimbarea a trecut exact asa cum a şi venit, dar pentru Europa, a cărei economie, deşi este unitară sub euro este, în acelaşi timp, divizată în interese naţionale şi economice, a venit cu efect de bumerang. Dacă la început euro a stat dârz ca un adevărat Superman şi a luat lovitura crizei în plin abia schiţând un gest, practicile corupţioniste din Grecia, Spania, Italia (cele din zona euro), România şi Bulgaria (din afara zonei euro dar direct legate şi implicate în zona euro) dublate de lipsa de imaginaţie şi simţ economic ale guvernelor ce au gestionat perioada aceasta s-au dovedit glonţul de argint pentru invincibilul euro. Acum tot mai mult se vorbeşte de eşecul euro şi al ideii de Uniune Europeană, iar principalii promotori ideologici (Franţa) şi financiari (Germania) ai uniunii caută soluţii disperate pentru a resuscita moneda care tocmai primeşte şah mat de la unchiul Sam.

Am râs toţi de W Bush şi de prostia lui, da, el e prost, dar oamenii din spatele lui nu, ăia chiar au ştiut ce fac: au împlinit visul american. And yes, we can!

Lustraţie pe genunchi la picior de lemn

Legea lustraţiei, o lege care vine mult prea târziu, va fi, din păcate, precum legea ANI şi legea CNSAS o lege improvizată, incompletă şi neaplicabilă. O bifă pe agenda electorală a unor politicieni care după ce au dat un mare kix cu gestiunea crizei înceacă să se lustreze printr-o lege ce a hibernat vreo 4 ani în Camera Deputaţilor (că deh, foştii încă mai voiau să fie actualii).

Să nu uităm că pe motanul Felix nu l-a dat nimeni afară din Parlament deşi verdictul lui de poliţie politică a fost dat în clar negru pe alb şi de o instanţă judecătorească. Iar pe lungul drum care a dus la acest verdict a "sinucis" CNSAS-ul transformandu-l într-un spaţiu de depozitare a dosarelor de unde mai ia presa din când în când câte un extras (în funcţie de interese).

Un lucru asemănător s-a întâmplat şi cu ANI, a cărui lege a fost tranşată bucăţi, pusă la geamantan şi aruncată în Herăstrău (lacul) pentru simplul motiv că s-a apropiat prea mult de interesele foştilor/actualilor (că nu mai ştii ce coroană poartă dar tot la putere sunt).

Spiritul legii este bun, forma luată: găunoasă şi cu portiţe de neconstituţionalitate care vor fi exploatate la maxim în anii ce vor urma, timpul: mult prea târziu. Dar după cum spune o vorbă românească mai bine mai târziu decât niciodată.

Cât despre fr(l)ustrările lui Iliescu nu pot să spun decât că spiritul stalinist comunist îi este atât de impregnat în sânge că orice lustraţie nu-l poate purifica într-un necomunist. Tovarăş a fost botezat la KGB şi tovarăş va muri.

Un pas a fost făcut...

O ştire de pe 9am.ro spune că foşti deţinuţi politic din mai multe state foste comuniste au cerut PE condamnarea comunismului şi punerea lui alături de nazism în rândul doctrinelor interzise. Puţin sprijin din partea politicienilor europeni care vin din aceste state cred că ar fi cel puţin necesar. Sper ca PE să ia decizia de condamnare.

BB, va te faire foutre!

... avec tous tes chiens, c'est-a-dire...

Ştire pe hotnews.ro despre protestul sus numitei Brigitte Bardot împotriva euthanasierii câinilor vagabonzi.

Nu mai reiau subiectul postului din 8 mai, o sa adaug doar finalul articolului de pe hotnews, voi să trageţi concluziile: 

In Bucuresti sunt peste 40.000 de caini vagabonzi, potrivit estimarilor prefecturii, iar in primele trei luni din 2010, numai la Institutul "Matei Bals" din Capitala s-au prezentat peste 2.100 de oameni atacati de caini comunitari.