Simplu ca o bătătură

De curând m-am mutat într-un nou apartament, nemobilat. Drept urmare, ca să nu dorm tot timpul pe jos, am purces la a-mi cumpara un pat. Pentru că multă lume a lăudat IKEA, am zis hai să încerc şi eu. Am găsit locaţia celui mai apropiat IKEA şi am pornit plin de aşteptări. Mi-am făcut lista cu tot ce doream să cumpăr după ce am vizitat showroom-ul şi m-am dus în service area unde trebuia să-mi culeg marfa.

După oarece lupte cu pachetele de mobilă de 50-60 de kilograme, foarte voios m-am dus la casă, mi-am făcut datoria de cetăţean onorabil al societăţii noastre de consum şi am mers la serviciul de transport al IKEA. De aici am închiriat un taxiu pentru transportul mobilei la apartament şi după 10-15 minute m-am trezit cu pachetele de mobilă la scara blocului.

De aici altă muncă să le transport în apartament. Noroc că există lift şi că stau doar la etajul 2 :).

Abia acum începea distracţia cu adevărat: desfăcut de pachete, citit instrucţiuni şi făcut pe meşterul. Cu un creion după ureche (că numai aşa arăţi a meşter) am început asamblarea. Am aşezat componentele pe căprării şi am trecut la lucru. Pentru că la dispoziţie nu am avut decât simpla "şurbuleniţă" toată munca de asamblare a fost manuală cap-coadă.

În fine, după câteva ore de muncă cele 3 lucruri cumpărate erau asamblate şi le puteam admira cu mândria omului care se bucura de propria-i muncă. Nu acelaşi lucru pot spune şi despre mâna mea dreaptă care încă se mai resimte după lupta cu câteva şuruburi potrivnice.

Una peste alta: IKEA este o idee de marketing excepţională. Ei câştiga bani pe munca ta şi te fac să te simţi şi mândru pe deasupra. Exploatează foarte bine ego-ul masculin care tinde să creadă că se pricepe la toate. Iar când primeşti instrucţiuni ca la proşti şi la sfârşit chiar îţi iese ca în poză te feliciţi pentru propriile abilităţi de gospodar.

Ce este adevărat este că IKEA oferă lucruri de calitate, numai că atunci când cumperi de la ei trebuie să fii conştient că ce cumperi nu se asamblează singur, iar când trebuie să te lupţi de unul singur cu căratul, asamblatul, curăţatul lucrurile nu mai sunt aşa de simple pecum ţi le-ai dori.

Biserica e o minciună

Voi pleca de la următoarele premise:

- România e stat laic;

- existenţa şi manifestarea credinţei este ceva intim/personal;

- să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu te închini lui;

- fiecare om are liber arbitru.

România se declară drept un stat laic. Nu explicit prin Constituţie, dar prin forma şi organizarea instituţiilor da. Totodată statul român asigură libertate religioasă de exprimare tuturor cultelor (cu excepţia cultelor extremiste). În spiritul egalităţii de şanse, statul român bugetează biserica ortodoxă.
Dacă ne uităm în istorie biserica a avut un rol politic extrem de mare şi nu doar la noi. În organizarea unui stat modern, biserica nu are ce căuta în structura şi la nivelul decizional ale instituţiilor. Cu toate astea, vedem preoţi la inaugurări, la începerea anului şcolar sau la investirea preşedintelui.
De asemenea vedem icoane în şcoli şi avem ore de religie. Cam aşa se defineşte statul nostru laic.
În perioada medievală biserica a fost un mare administrator imobiliar, domeniile mănăstirilor fiind in general foarte mari. Pe atunci pământul însemna putere, iar biserica a căutat mereu modalităţi de a-şi spori puterea.

De fiecare dată când văd pe cineva pe stradă sau la televizor făcând cruce îmi vine să o întreb pe acea persoană: ce reprezintă acea cruce pentru tine? De ce o faci? Pentru că aşa te-a învăţat popa la slujbă sau la şcoală? Că aşa trebuie? Credinţa este un lucru pe care îl manifeşti la interior nu la exterior. Mă deranjează oamenii care îşi manifestă ostentativ credinţa. Eşti credincios? Bravo ţie, ai nevoie de laude? Vrei un premiu?

Şi în plus, de ce am pupa cruci? Ce e aşa sacru într-o cruce? Spunea cineva, dacă Iisus ar fi fost spânzurat ne făceam acum toţi cercuri în jurul gâtului? Şi dacă tot am pomenit de pupat cruci, se mai pupă ceva prin biserici: icoane, cărţi şi mâna popii. Toate la fel de dezgustătoare şi de false precum crucea de mai sus. Atribuirea de puteri miraculoase unor obiecte sau persoane, în afară că este interzis de legea creştină, este doar o modalitate prin care biserica s-a putut apropia de  mintea omului simplu şi a putut să-l manipuleze mai uşor. Să nu uităm că biserica este avidă după putere, iar puterea nu o poţi obţine decât prin manipularea prostimii.

Religia creştină este prin definiţie monoteistă. Este atât de monoteistă încât este reprezentată de Sfânta Treime. Ok, înţeleg oarecum, daca omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi omul mai suferă din când în când de personalităţi multiple, poate că defectul asta l-am luat de la sursă. În fine, trec peste asta, e o abstraţiune superioară puterii mele de înţelegere, dar ce ne facem cu toată şatra de sfinţi? Fiecare specializat în câte ceva şi cu puteri pe măsură. Parcă aveam un singur Dumnezeu? Cum, e un Dumnezeu mare şi tare şi alţi Dumnezeiaşi mai mici care se învârt în jurul Lui? Pai parcă vorbeam de monoteism? Sau poate la biserică definiţia de monoteism a fost mutilată şi interpretată după bunul plac, la fel ca multe alte lucruri pe parcursul timpului.

Fiecare ne naştem cu liber arbitru, putem alege să facem ce vrem cu vieţile noastre şi singuri suferim consecinţele. De aceea biserica ne spune să ne rugăm la Doamne-Doamne că altfel ne ia mama dracu. Totuşi, dacă îmi aduc aminte bine, n-am cerut nimănui să exist. De aceea datoria de a mă ruga unui Dumnezeu atotputernic mi se pare din start stupidă. În postura unei fiinţe supreme care cunoaşte adevărul absolut, aş avea oare nevoie de o sleahtă de maimuţe vorbitoare care să se prosterneze în faţa mea? Nu, frica de o pedeapsă groaznică ţine oamenii aliniaţi, e ca şi cum ai dresa un câine. A te ruga mereu şi a te duce la biserică produce dependenţa de o instituţie condusă de oameni care vor puterea. Şi numai la biserică să te rogi, ca să mai dai un ban. Biserica română în momentul de faţă este un sistem mafiot foarte bine pus la punct: încasează taxă de protecţie care nu e înregistrată în niciun loc şi are o reţea de sucursale foarte bine pusă la punct.

Dar manipularea supremă care stă la baza perpetuării acestei minciuni de atâtea sute de ani este spălarea pe creier de la naştere până la moarte că biserica te salvează. Şi că e de datoria ta ca enoriaş să aperi biserica de diavol. Adevărul e că biserica este condusă şi reprezentată de oameni, care sunt în general lacomi şi manipulatori. Puterea este întotdeauna foarte seducătoare şi când ai o turmă de oameni care te ascultă vrei să ţi-i faci şi mai obedienţi aşa că îi manipulezi. Totodată puterea se exercită prin bani şi influenţă politică, iar biserica le-a obţinut pe amândouă.

Iar pentru cei cărora le e frică de bestie, amintiţi-vă cu ce mână faceţi crucea şi de unde o începeţi...

Domnu', domnu', va plac schimbarea?

Când eşti pus în faţa unui şir destul de lung de schimbări majore ce se succed într-un interval destul de scurt ai două variante: te adaptezi sau clachezi. Românul este, din pacate, de natură total inertă. În general nu refuză schimbarea câtă vreme nu-l implică pe el. Şi dacă ar munci altcineva pentru bunăstarea lui atunci ar fi perfect.

Personal am trecut prin multe schimbări în ultimele 5 luni şi nu este uşor să te adaptezi din mers mai ales când nu de fiecare dată cunoşti consecinţele alegerilor pe care (trebuie să) le faci. A schimba ţara în care locuieşti nu este uşor, iar când o faci de două ori în jumate de an nu devine obişnuinţă. Fiecare ţară are particularităţile, dificultăţile, obstacolele şi filozofia ei. Aici din nou, eşti obligat să te adaptezi.

Societatea de acum ne obligă la dinamism atât geografic cât şi mental. Iar Nea Caisă, pionier de vază al generaţiei cincinalului în patru ani jumate, nu (vrea să) ştie ce înseamnă să-ţi schimbi serviciul, să-ţi cauţi de lucru, să te duci la interviuri. Câteodată tind să cred că bunicii nostri erau mult mai deschişi oportunităţilor şi căutau în permanenţă o variantă spre mai bine.

Lipsa de dinamism a românului poate să vină şi din lipsa de viziune asupra propriului viitor şi a obiectivelor ce sunt prost alese. Românul îşi setează de cele mai multe ori obiective punctuale şi pe termen scurt: să-mi găsesc de lucru, să-mi iau maşină, să am casă. Dar în acelaşi timp lipsa unui ţel, a unei viziuni a ceea ce "vreau să fiu când voi fi mare", duce la compromisuri. Iar compromisurile implică mediocritate, mediocritatea de accepta situatia de fapt. Românul nu se angajează pentru că în firma aia poate să crească profesional, nu, se angajează pentru că acolo ori îi dau un post de şef sau îi dau salariu mare.

Şi în plus, când vine schimbarea peste tine ai întotdeauna la îndemână de unde alege proverbe şi zicători precum: noi să fim sănătoşi, te faci că plouă, capul plecat sabia nu-l taie (dar nici nu vede înainte), las' că merge şi nu în ultimul rând deşteaptă-te române. Proverbe care ne îndobitocesc într-o ovis aries obedientă care stă în pătrăţica ei de pajişte şi când se termină iarba, moare de foame supusă aşteptând să-i dea statul pentru că nu a învăţat încă să mănânce şi altfel de iarbă şi nici să plece pe altă parcelă.

Ca popor şi ca ţară avem mult de recuperat faţă de restul lumii civilizate, dar câtă vreme va exista atitudinea placidă în faţa schimbărilor şi a datoriilor pe care trebuie să ni le atribuim, distanţa dintre noi şi restul se va mări.

Links! Rechts! Reich!

Nasturi şi săpun... nasturi şi săpun...

Negarea urii rasiale şi interetnice mi se pare la nivel macro o copilărie. E existat, există şi va exista în continuare dispreţul faţă de cineva de alt neam decât tine. Este în natura noastră animală, conştiinţa teritoriului pe care trebuie să-l aperi pentru ca urmaşii tăi să prospere în detrimentul urmaşilor altora. Iar în contextul globalizării aceste instincte se accentuează. Dacă nu ar exista edicaţia şi spiritul de acum, că trebuie să nu-i discriminăm pe ceilalţi, probabil că ne-am sfâşia între noi şi i-am băga 2m sub iarbă pe toţi care ne-ar călca pământul. Eh, poate nu noi, că noi n-am prea făcut-o niciodată. Alţii ne-ar băga pe noi dacă am pleca prin alte părţi. Problema populaţiilor străine se accentuează foarte mult în capitalele europene: Parisul e plin de negri şi arabi care sunt foarte repede prinşi din urmă de chinezi şi indieni. Bruxelles-ul este plin de arabi şi încet încet se îngroaşă numărul chinezilor.

Iar când populaţia albă dominantă va pierde dominaţia pe propriul teritoriu se va uita de politically correctness şi ne vom întoarce din nou la a ne sfâşia între noi. Sâmburele fascismului se coace încet şi sigur în sânul civilizaţiilor europene, stimulat de globalizare şi de diferenţele culturale care trebuie să se contopească în proces. Un început a fost în Italia şi Spania cu problema ţiganilor şi nici românii nu au ieşit prea bine din toată povestea. Franţa îi repatriază la fiecare 3 săptămâni în România, dar până când?

În România formaţiuni ca Noua Dreaptă, Cultul lui Gebeleizis promovează o extremă dreaptă agresivă, e drept, fără prea mult ecou, dar în cazul unui conflict deschis între români şi ţigani mulţi şi-ar găsi locul în astfel de organizaţii. Deocamdată e linişte pe mare, dar apa ascunde multă furie care odată dezlănţuită va curăţa pe mulţi.

Pentru cei care doresc să mă contrazică, să stea câteva săptămâni în ţigănie şi după ce scapă de acolo să vină să-mi spună ca n-au ură pe ţigani.

Nasturi şi săpun...
Nasturi şi săpun...

Violez deci exist

Mai acum ceva vreme un anume profesor universitar doctor şi psiholog criminalist Tudorel B. Butoi Severin a reuşit să băşice o opinie publică sensiblă cu remarci din topor, legate de femeile violate. Citatul ar fi următorul:

Femeile trebuie să ştie cum se urcă în lift şi să nu ne năpădească pe noi că au fost violate în lift. Când şi cu cine.  Să nu bată ca exploratorii în miez de noapte parcurile şi să vină apoi la adresa poliţiei c-au fost violate. Să ştie cu cine intră în discuţii şi cu cine acceptă relaţii ş.a.m.d.  Comportamentul ăsta de leliţă balcanică, din păcate… cu excepţia acestor victime, care nu au dat dovadă de el, este caracteristic piţipoancelor şi ele devin victime pentru că sunt victime de tip provocator, mare majoritate dintre ele.

Dincolo de limbajul maidanesc şi de lipsa de asumare a vreunei responsabilităţi din partea unui reprezentant al autorităţii, mesajul nu ar trebui să băşice pe nimeni. Discursul nu încurajează violul. Cine spune lucrul ăsta are o gravă problemă de logică. Şi nici nu aruncă responsabilitatea violului asupra victimei cum cei mai mulţi sunt atât de uşor tentaţi să spună. Este exprimarea unei stări de fapt. În parcuri există drogaţi şi labagii pe care poliţia îi tolerează din diverse motive. Mai nou există şi pe strada largă, ce-i drept, la ore târzii. Alcoolul consumat regulat şi în cantităţi mari duce la desinhibări aberante şi la potenţiali violatori (ştirile de la ora 5 sunt pline de ei). De aceea mesajul transmis de sus-numitul psiholog eu îl interpretez aşa: în condiţiile în care ştii că există pericolul de a fi violată, prin faptul că nu-ţi iei nicio măsură de precauţie eşti vinovată moral pentru viol. Când ştii că în apă sunt crocodili te arunci să înoţi? E pură inconştienţă. Existenţa violatorilor este o stare de fapt, total aberantă, complet anormală, dar ignorarea acestui lucru vă face vinovate de prostie.

Aşa că în loc să vă arătaţi rănite atât de uşor în orgoliile de fete mari, pricepeţi că siguranţa pe străzile din România de mult nu mai e asigurată de poliţie, trebuie să vă apăraţi singure cum ştiţi mai bine.

Actul în sine este condamnabil dacă nu cu moartea, măcar cu castrarea neanesteziată, şi este de datoria poliţiei să reducă numărul atât al violurilor cât şi al violatorilor pe vât posibil la 0. Dar până să se întâmple asta ne facem că plouă?

Sweet dreams are made of these...

În ultima vreme mi se întâmplă să mă trezesc dimineaţa înainte să-mi sune alarma telefonului (apropo, am o alarma oribilă, dar eficientă în acelaşi timp), cam cu 15-20 de minute mai devreme. Bucuros că mai am câteva minute de leneveală mă întind înapoi în pat şi execut somnul dulce de dimineaţă.

Într-una dintre dimineţile astea am visat că mă plimbam într-un oraş din Străinezia, printr-un cartier plin de cerşetori ţigani, în care am ajuns, evident, din greşeală. Şi tot plimbându-mă am simţit acut un vid de portofel. Mă furaseră în vis ai dreacu'. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat ca în vis să fiţi parţial conştienţi că e vis, mie mi s-a întâmplat. Eh, conştiinţa mea era împăcată pentru că, indiferent dacă portofelul îmi fusese furat, oricum era gol :). Ştiam asta pentru că în ziua precedentă fusesem foarte harnic în golirea lui.

Cu toate astea, când teribila alarmă a telefonului m-a trezit la realitate, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific dacă mai am portofelul. Chiar dacă ştiam că totul fusese doar vis.

Se vorbeşte mult despre discriminări, despre politically correctness, şi stăteam să mă gândesc, de ce este politically incorrect să spui că ţiganii fură? Evident, nu toţi fură, dar dacă majoritatea fură, de ce este politically incorrect să-i faci hoţi şi să-i tratezi ca atare? E o stare de fapt, e ceea ce-mi bântuieşte somnul dulce al dimineţii. Dacă un leu mănăncă o gazelă este politically incorrect din partea gazelelor să se ferească de toţi leii? Poate unul e vegetarian. Dacă germanii sunt în majoritate muncitori şi disciplinaţi este politically incorrect să îi consideri pe toţi aşa? De ce politically incorrectness-ul se aplică numai la defecte (ca să nu zic calităţi negative)? Nu e mai bine să fii politically correct cu ţiganii (pardon, rromi, sau ethnically challenged people) şi să te fure de nu te vezi?

Ascunzând discriminarea prin limbaj nu înseamnă că elimini discriminarea. Problema este în altă parte. De aceea totul mi se pare doar o mare ipocrizie. Şi după cum zicea Gerge Carlin este o formă de "pussy"-ficare a societăţii. Devenim din ce în ce mai slabi: fizic, moral, genetic, spiritual şi intelectual. Iar politically correctness-ul e doar următoarea treapă dintr-un lung şir de decăliri.

Carcaletele, invenţie românească

Sunt multe lucruri care ne definesc ca popor mediocru. Mocirla pe care o vezi în oraşe după topirea zăpezii, căcaţii de câine de pe trotuar, primarii ca Oprescu, prim-miniştrii ca Boc sau preşedinţii ca Băse. Dar lucrurile mai "pământene" sunt cele care ne fac cu adevarat mediocri. Carcaletele, şpriţul, sifonul, TEC-ul sunt doar câteva exemple.

Conform definiţiei din dicţionar carcaletele este o băutură realizată prin amestecarea vinului cu un suc dulce şi cu sifon. Adică un cocktail prost. Sifonul, spre surprinderea unora, nu a fost inventat în România, dar a fost foarte uşor naturalizat. In perioada comunistă, sticla verde cu plasă pe exterior era prezentă în aproape orice casă pentru că sifonul devenise substituentul ieftin şi mediocru în acelaşi timp pentru apa minerală carbogazoasă. De fiecare dată când venea cineva în vizită era obligatoriu să ai sifoanele pline. Iar pentru unii sifonul devenise chiar o dovadă de bunăstare. Odata cu revoluţia şi pătrunderea pe piaţă a sticlelor de plastic, inventivitatea românului a creat sifonul la pet şi în felul asta trecerea de la sticla de "ciob" la sticla de plastic a adus sifonului o nouă perioadă de glorie si deschiderea unor orizonturi noi. Îmi aduc aminte că într-un timp existau sifonării unde puteai comanda sifon cu suc concetrat, care era evident de foarte proastă calitate, ca să nu mai vorbesc de sănătos.

Încă din perioada comunistă românul s-a obişnuit să-şi introducă voluntar în propria-i viaţă surogate ieftine pentru simplele bucurii ale vieţii. Cum vinul nu era prea mult în rafturi, românul l-a facut şpriţ, să ţină mai mult (fie băutura, fie el la băutură). Cum vinul ieftin se găsea mai uşor, dar era prost, a fost îndulcit cu sirop şi apoi făcut şpriţ.

Aproape peste tot în lume există amestecuri de băuturi, unele reuşite, altele apărute din necesităţi medicale, noi am făcut un amestec din sărăcie, un compromis nesatisfăcător din partea unui neam obişnuit mai mult cu plecatul capului decât cu ridicarea sabiei.