Urma scapă turma

"Mă, unde sunt ăia care l-aţi împuşcat pă Ceauşescu? Mânca-v-ar canceru'!" (nebun anonim pe stradă)

Zilele astea am terminat romanul Hertei Müller care a câştigat premiul Nobel acum de curând. Paradoxal, în engleză, pentru că fiind prin străini, am vrut să îl iau într-o versiune pe care să o poată citi şi nişte prieteni ne-români. A fost o lectură mai mult decât deprimantă. Nu şocantă, pentru că am revăzut de curând ”Cel mai iubit dintre pământeni” filmul; şi oricum, am văzut destule filme despre al doilea război mondial, care chiar dacă nu sunt despre ale noastre, bătătoresc sensibilitatea oricărui om.

Poţi interpreta în multe feluri romanul Hertei. Pentru mine majoritar în asta îi constă geniul – multe moduri de a interpreta acţiunea şi de a justifica evoluţia personajelor, sub umbrela unei singure atmosfere reală cât să o tai cu cuţitul. Nu am să vă spun decât pe scurt: povestea e despre un grup de tineri români de origine şvabi, care, pentru că discută şi citesc cărţi interzise, sunt hărţuiţi de oamenii Securităţii până la a fi ameninţaţi cu moartea. Ajung să fugă în Germania, şi chiar şi aşa, din patru câţi erau la început, rămân doar doi.

Pentru mine e un roman care vorbeşte despre puterea de a dispreţui lucrurile care fac rău din viaţa ta. Despre a nu te complace şi a-ţi păstra demnitatea, despre nevoia de a te desprinde de rău şi a rămâne om chiar dacă răul e în tine, sau în cei din jurul tău. În vremurile descrise de Herta, desprinderea unică era fuga, pentru că toată lumea era îndobitocită să nu gândească ci să denunţe pe oricine, chiar şi propria familie. Erau brainwashed.

Dar acum, ce e diferit de vremurile alea? Nu s-a întâmplat nimic timp de 20 de ani pentru că ce? Pentru că am trecut prea repede de la timpurile de război la dictatură şi acum capitalism? Nu, mai sunt şi alţii (Japonia, de exemplu) care în 100 de ani, au trecut de la muritori de foame medievali, la capitalişti ultra bogaţi cu tren unde dai 160 de euro pentru 550 km în 2 ore. Unde clientul e stăpânul tău, şi respectul e la el acasă. Pentru că am fost prea săraci? Nu, erau şi altii săraci lipiţi. Din cauza dictaturii? Nu, şi în China e dictatură şi chinezii, mulţi cum sunt, ajung să fie mai puternici decât americanii.

Ce am ajuns acum? Suntem o ţară europeană a cărei poliţie nu zice nici pâs când vine bulibaşa să le dea nişte euroi că vrea nepotu să facă nuntă şi o să blocheze nu numai traficul în centrul Timişoarei, dar şi legătura cu Aradul (drum european). Suntem o ţară unde vecinii stau pe bordura ta şi mănâncă seminţe şi beau bere, aruncă mizeria în poarta ta şi când le faci observaţie, eşti un fraier pentru că drumul e public şi trotuarul e public şi dacă ne certăm, Dumnezeu vede şi nu iartă. Suntem o ţară în care preşedintele votat ne spune că lui îi merge foarte bine aici, şi cui nu-i convine, poate să plece. Că oricum suntem de mâna a doua cu toţii, şi dacă vrem să trăim bine, trebuie să muncim ca el 30 de ani.

Suntem o ţară cu psihologie de învinşi, care lasă pe oricine să ne domine. Nu o să ajungem niciodată ca japonezii, pentru că nu vom cuceri pe nimeni niciodată pentru că nu avem forţă, pentru că nu avem coeziune. Suntem uniţi doar la biserică în duminica de Paşte. Vom pleca şi ne vom întoarce de unde am plecat căutând mereu cine suntem. O să fim mereu pe drumuri, o naţie de proscrişi.

După mine, a construi ceva merge numai dacă credem în aceleaşi lucruri, şi facem tot ceea ce putem pentru ceea ce credem. Dacă fiecare se face că munceşte dar defapt fură pentru că toţi fură, se alege praful. De fapt, s-a ales deja. Mi-e jenă de noi, şi mi-e jenă că tot ce pot să fac e să menţin distanţa...Ca în romanul Hertei, care e genial pentru că e actual.

Ţara prunelor verzi, da, în continuare. Şi ţara drumurilor şi autostrăzilor. A manelelor date tare la poartă vecinului, să audă şi el şi familia lui. A succesurilor şi a lui Dumnezeu cu mila.

Ce ne trebuie nouă românilor să ne dez-spălăm creierele? Bani, maşini, şi fete frumoase?