Neocomunismul şi catatonia românilor

Sursa imaginii

Revoluţia a fost o minciună. Cine încearcă să mă contrazică este mult prea naiv sau prost informat. La momentul respectiv românii aveau sete de sânge. Exista multă ură acumulată în ani de zile de tocit coatele la cozi. Cu toate astea poporul român de capul lui nu s-ar fi răsculat niciodată. 

Din umbra celui mai iubit fiu al poporului (care paradoxal era şi tatăl poporului) s-au ridicat locotenenţii însetaţi de putere. Şi ce altă finalitate mai potrivită decât vărsarea de sânge a mii de nevinovaţi putea să aibă domnia "tiranului". Dacă ar fi fost altfel ar fi fost anormal şi lumea ar fi devenit suspicioasă. Aşa morţii au alimentat turbarea poporului care a început să adulmece fumul de sânge ars. Dezinformarea corect coordonată prin televiziune şi reţelele de răspândaci a garantat succesiunea puterii în sânul aceluiaşi grup din (spatele) PCR care a executat şi eliminarea lui Ceauşeşcu. Şi în felul ăsta in '92 toţi puradeii de pe stradă strigau în gura mare: Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi. Iar ăsta e doar un exemplu simplu de cât de eficientă a fost manipularea.

Asta s-a întâmplat acum 20 de ani. Şi mulţi (chiar şi Silviu Brucan) ar spune că e o perioadă suficient de lungă pentru vindecarea rănilor comunismului şi să trecem la reconstruirea lucrurilor pierdute în cei 50 de ani de istorie neagră. Numai că nu e cazul. Au trecut anii proorociţi şi România încă înoată în mâlul produs de excrementele şi defecaţiile sistemului apus. Locotenenţii, care au luat steagul de la "marele" conducător, în căutarea de a-şi permanentiza puterea, folosindu-se de pârghiile încă eficiente ale regimului comunist au reuşit să-şi aroge drepturi şi puteri nelegitime sau nelegale sau nevăzute şi au lăsat haosul să cuprinda ţara pentru că în hărmălaie un om care îşi cunoaşte ţinta ajunge la ea neobservat şi nederanjat. Băsescu greşea când spunea că politicienii vor liniştea de pe vremea lui Năstase. Nu, politicienii vor hărmălaia din vremea lui Roman când ochii turmei de oi votanţi erau fixaţi pe traiectoria bâtei de miner decât pe legile ce se publicau pe bandă rulantă în Monitorul Oficial şi care împărţeau ţara fără ca nimeni să zică pâs.

Dar în afară de aceşti locotenenţi regimul comunist ne-a mai lăsat două boli grele: lipsa liderilor şi lipsa coeziunii sociale. Iar acestea au fost distruse prin alte doua mecanisme ce au funcţionat pe acelaşi resort psihologic: să moară capra vecinului. Unul dintre mecanisme a fost reţeaua de pârâcioşi iar al doilea, pe cât de simplu pe atât de eficient: statul la coadă. Dacă vrei să dezbini o comunitate le dărâmi încrederea reciprocă şi îi întărâţi, introducând în mijlocul lor o competiţie fără recompensă. Astfel cine cârştigă nu are niciun sentiment de satisfacţie, dar cel care pierde are gustul amar al competiţiei pierdute şi resentimente pe care le va refula împotriva celui care "i-a luat faţa". Atunci când stai la coadă îl vezi pe cel din faţa ta că apucă să cumpere iar tu nu, parcă nu-ţi vine să-l inviţi la un pahar sau la o cafea. Mai rău, dacă îţi intră în faţă parcă ai vrea să-i rupi capul. Mecanismul şoptitorilor a lovit în sentimentul de încredere de care este nevoie într-o societate. Drept urmare oamenii au devenit mai egoişti, mai individualişti şi per total mai răi şi mai neîncrezători. Exact masa amorfă predispusă la manipulare prin anarhie ideologică, socială şi financiară.

Într-o discuţie pe care am purtat-o aici mi s-a spus că boala românilor este căutarea comuniştilor după chiuvetă. Din păcate românul nu-şi caută duşmanii pentru că nu ştie să îi identifice. Se aruncă întotdeaunua pe cel care e portretizat cel mai diabolic. În 96 a fost Iliescu, în 2000 a fost Vadim, în 2004 a fost Năstase, iar din 2008 încoace i-a venit rândul lui Băsescu. Totdeauna poporul ăsta a fost satisfăcut cu capul lui Moţoc iar de Lăpuşneanu nu s-a atins niciodată. Nu întotdeauna soluţiile evidente sunt şi cele mai bune.

În momentul de faţă românul de rând nu are nici viziune, nici ideal, nici determinare, nici reper şi din păcate nici coloană vertebrală care să-i susţină capul sus şi mândru, astfel încât să-şi poată vedea duşmanul. Să vadă că în spatele unei crime (a lui Ceauşeşcu) se ascund criminali mai mari decât cel ucis, iar aceştia n-au vărsat sângele nostru, au vândul sângele copiilor noştri propriilor sublocotenenţi pe care i-au crescut din faşă pentru a le lua locul în subjugarea acestui popor mioritic patronat de alegoria moarte-nuntă. Iar în faţa acestui act de trădare românul este pur şi simplu într-o stare flască aşteptând o minune de undeva de unde nu o să vină niciodată, într-o capitulare tristă semnată de blazarea în faţa eşecurilor de a schimba ceva. Şi aici ne întoarcem la strength in numbers, adică ce a fost distrus de comunişti. Toate eforturile au fost de la bun început sortite eşecului pentru că au fost voci singulare într-un vacarm. Suferinţa de obicei uneşte, se pare că la români nu a fost să fie aşa.