România - stat electoral

Sursa imaginii

În ultima perioadă pare să se lanseze pe piaţă o nouă temă de dezbatere: România stat social sau stat liberal. Opţiunea personală este pentru statul liberal. Statul social se pretează naţiilor cu conştiinţa muncii şi a responsabilităţii sociale. Românul este mult prea balcanic pentru disciplina necesară succesului statului social.

Europa prin tradiţie funcţionează pe sistem social, Franţa ceva mai mult decat Europa. În Belgia există o mare discrepanţă între nord şi sud. Dacă sudul este francofon şi musteşte de socialismul francez, nordul este mai apropiat de mentalitatea saxonă şi are orientări liberale. În sud si Bruxelles sunt stabiliţi o turmă de arabi care profită de sistemul social, muncesc la negru şi au infracţionalitate crescută, în nord sunt mult mai puţini (în parte şi din cauza limbii).

Pentru mine este clar că statul social, la fel ca şi comunismul poate funcţiona doar pe oameni ideali (adică sferici şi în vid :) ). Problema statului social este că nu este adaptat la natura umană, aceea că omul este în general avar şi avid de cât mai mult cu cât mai puţin efort. Orice formă de ajutor favorizează demotivarea, incurajează corupţia la nivel de administraţie şi nu responsabilizează ordonatorul de credit (adică însuşi statul). Atunci când învârţi banul altcuiva (public) nu te interesează atât de mult calitatea, iar dacă poţi face în aşa fel încât să prinzi şi tu ceva din banii aia cu atât mai bine. Într-un sistem social care nu este şi poliţienesc vor exista mulţi paraziţi la contribuţiile sociale la fel cum se întâmplă acum în România.

Popularitatea statului social este dată de faptul că este o platoşă electorală foarte bună. Mă îndoiesc că cineva (în România cel puţin) ar câştiga alegerile pe o platformă de stat liberal, unde statul nu oferă direct niciun fel de ajutor, ci doar stabileşte cadrul legal prin care entităţi private oferă serviciile pe care acum le oferă statul social. Pentru că toţi aşteptăm de la stat să ne dea ceva, orice. Iar dacă ne uităm şi la dinamica electorală, cel mai votant segment al populaţiei este cel al pensionarilor sau aproape de vârsta de pensionare pentru care măsurile sociale au mare rezonanţă.

Statul liberal este departe de a fi perfect. Dar dacă ne uităm la statele care au plecat de la ideile liberalismului vom vedea ca sunt ţări unde nivelul de viaţă este net superior Europei (SUA, Australia, Canada). Totodată statul liberal dă premisele unei societăţi care evoluează pentru că modelează sistemul concurenţial natural, exploatează simţul proprietăţii şi dorinţa de a câştiga cât mai mult.

Pentru România singurul model care se aplică este statul electoral. De aceea niciunul dintre partide nu are vreo doctrină sau filozofie consistentă şi coerentă. Avem un partid liberal care face un titlu de glorie din măsurile sociale pe care le-a aplicat. Un fost partid de stânga, care a basculat pe dreapta şi care se împopoţonează cu cota unică (de parcă asta defineşte un partid ca fiind de dreapta) şi un partid de stânga care nu a avut niciun proiect social solid. Tot ce reuneşte toate aceste partide este risipa electorală şi cumpărarea voturilor cu 10 lei la pensie, un kil de făină şi un litru de vodkă.

Micul Titulescu

Sursa imaginii 

Lumea politică din România devine din ce în ce mai acadabrantă pe zi ce trece. Alternativele la personajele actuale sunt atât de debile şi inconsistente încât am ajuns să-l alegem a doua oară pe Băsescu. Senzaţia pe care o am privind lucrurile din exterior este că ambii lideri de partide opozante nu au decât o mână nedibace de ventriloc adânc înfiptă în fund şi toate mutările şi cuvintele vin dintr-o singură mişcare de deget în orificiul de control. Până şi ideile pe care le exprimă sunt ireale.

Ultimul pe listă care a comis-o este Victor Ponta care a pontat încă o dată la masa penibilului. Am o bucurie, faptul că nu sunt implicat politic şi deci îmi permit să critic pe un ton mai neacademic. Dar un om politic nu poate şi nu are dreptul să iasă din sfera decenţei, diplomaţiei şi a cuvintelor cântărite. Nu ai voie să scoţi un singur sunet până nu ştii ce efect produce. Hormonii de puber la primele fire de păr mai mature nu aduc niciun avantaj omului politic, la fel cum nici limbajul suburban nu transmite mesajul corect şi în plus ambele nu au ce căuta aici. Dar evident că şi de această dată vina e tot a lui Băsescu pentru că el a coborât nivelul dezbaterii politice aici. Dacă Băsescu îţi pune cuvintele în gură singura concluzie pe care o pot trage este că ventrilocul din spatele micului Titulescu (pentru că e mic rău) nu e altcineva decât "dracu' ". Deşi parcă degetele dibace ale lui nea Nelu' Cucuvelu' ar cânta simfonia beată din spatele lui Ponta. Iar pentru că nea Nelu' e la vârsta alzeimeristo-sclerozică probabil că din când în când păpuşa o mai ia pe arături schizofrenice. Justificarea puerilă că şi-a exprimat opinia pe blog care e intim e atât de aiuristică în condiţiile în care ocupi poziţia pe care o ocupi şi circumstanţele fac ca blogul tău să fie unul public.

L-aş putea numi pe Ponta chiar un miner al vieţii politice pentru că de fiecare dată când are o intervenţie ţine neapărat să lovească cu "bastonul" oratoric în baltă cap. Numai că, în contextul unui număr limitat de "bastonişti", activităţile lustrative se reduc la lătratul de pe margine. Şi, precum un căţel neputincios, atunci când latratul lui anemic este luat în derâdere de dulăi începe să scheaune. Nu construcţia şi susţinerea unei idei sunt apanajul personajului ci distrugerea ideilor celorlalţi şi nu prin argumente ci prin insulte.

Noi nu avem oameni politici, doar politicieni şi nici măcar politicieni, bipezi cu funcţii politice. Nişte maimuţe care nu îndeplinesc decât rolul prădătorului în lanţul trofic al societăţii capitaliste. Lideri cvasi-autoproclamaţi în fruntea turmelor de ovine cumpărate cu "cucută".

Victor Ponta, tot ce pot să-ţi urez este ca toată lumea politică şi nepolitică să se urineze pe tine, pentru că dacă nu te usuci de la uree şi nitriţi măcar o să creşti puţin mai mare şi poate atunci o să te luăm în seamă/serios.

Despre Energie

...100 de puncte pentru cine poate să definească energia.


Fără să fac o reducere prea mare, aş avea curaj să estimez că răspunsurile se vor împărţi în două categorii: unii care se gândesc la definiţiile din liceu gen potenţialul asociat cu nişte forţe, lucrul mecanic sau puterea, etc. Şi unii care or să zică, precum în Caragiale: ”energia e care curge”. Desigur, că şi muzica ”e care curge”, dar şi apa. Sau lotusul, lotusul e energie. Şi mă surprinde cum toată lumea vorbeşte cu o uşurinţă uimitoare despre ceva ce nu ştiu exact ce e.


Deci dacă spui ”energie” toată lumea înţelege. Sau nimeni nu întelege. E acelaşi lucru.

Astăzi am avut tensiunea crescută să am o conversaţie cu o cunoştinţă care face terapie energetică. Adică, în numele unei experienţe ”practice” de câţiva ani, în contextul unei pregătiri deloc medicale / teologice / metafizice, persoana a ajuns să aibă în tratament ”energetic” pe nişte oameni bolnavi de cancer. Pe mine asta m-a şocat la culme, din mai multe motive.

• Persoana (”curatorul”) credea sincer că persoanele tratate fac progrese. Defapt, persoanele care ştiu că sunt tratate fac progrese. Recunoaşte că placeboul există (noroc cu el!), şi îmi dă un apropos că medicamentele tratează cauzele bolii, iar companiile farmaceutice au ca scop sa dovedească (,) că placeboul e mai prost ca medicamentele lor. Deci, cu alte cuvinte, medicamentele sunt testate şi e arătat că pot să funcţioneze mai bine decât aleator, dar el, curatorul, preferă să se bazeze pe tratarea sursei problemei, care nu e adresată de medicamente. Dar placeboul e bun. Deci, la ce folos tratezi sursa, dacă te bazezi pe placebo? Defapt, te joci cu viaţa fraierului care te crede că eşti mai bun decât aerul, sau decât o linguriţă de zahăr pe stomacul gol dimineaţa, în zilele pare. Dacă amărâtul are cancer, well, asta e. Dar tu trebuie să îi arăţi că ştii ce faci. Pe banii lui, desigur.
• Dacă are pacientul cancer şi vine la masaj energetic, nu trebuie să renunţe la chimioterapie. Adică dacă tot faci o treabă, de ce să nu faci două? Desigur, dacă se face bine amărâtul, o să fie datorită masajului energetic, nu chimioterapiei!
  
• Apogeul în a fi ”curator energetic”, mi s-a dat ca exemplu, este să îţi vină în minte denumirea ştiinţifică (adică medicală, unde medicina = adversarul) a diagnosticului pacientului, fără ca tu să ai pregătire medicală. Adică dl. Xulescu, suferind de, să zicem, deviaţie de sept, se duce la cabinetul energetic, îi este aplicat un masaj energetic special, şi după ce ”curatorul” se concentrează puţin, bing! ”Domnule, dumneavoastră aveţi o deviaţie acută de sept, dar pentru că nu ştiu exact ce e aia, o să vă aplic acordajul Angel Light, şi vă veţi simţi mult mai bine”. Small print: ”în caz contrar vă puteţi adresa unui medic generalist”.
• ”În momentul în care înveţi terapia energetică, ajungi să vezi prin haine, prin carne, şi vezi Energia. Asta nu poate oricine, dar eu am reuşit.” Defapt persoana în cauză mi-a făcut şi mie o caracterizare energetică a prezenţei electronice, şi a reieşit că am, citez, ”stomacul cam negru, ovar stâng polichistic, şi rinichiul stâng leneş”. Asta pentru că e foarte comun, 80% dintre oameni (femei, sper) au simptome la fel. Era cât pe-aci să am şi burtă, dar pentru că asta ştiu clar că nu am (sic), am scapat de aşa diagnostic! de data asta! nu de alta, dar curatorul cu pricina nu m-a văzut de ceva vreme, se mai schimbă omul...
  
• confruntat cu argumentul că masajul energetic nu e prea dovedit benefic de comunitatea ştiinţifică, curatorul a râs mult. A zis că normal că nu e dovedit, pentru că nimeni nu ar fi de acord cu aşa descoperire! care ar revoluţiona pe tot şi toate. Şi asta pentru că există o conspiraţie mondială. Tot aia care este împotriva invenţiilor româneşti pro-mediu (o maşină ecologică) tocmai pentru că petrolul trebuie să curgă în continuare. Trebuia oare să mă aştept la alt pseudo-argument, care mai mult te bagă în ceaţă?
• curatorul, deşi aparent calm, mi-a zis că eu nu ştiu nimic despre viaţa reală, pentru că eu lucrez într-un birou. Energia, se pare, nu curge şi pe acolo. El, în schimb, lucrează în viaţa reală, acolo unde vin la el oameni cu probleme reale, pe care el, din iubire, încearcă să le rezolve. Pentru că spre deosebire de mine, care nu aş ajuta cu nimic pe un cerşetor de pe stradă care moare de foame, el ar încerca să îi salveze viaţa lucrând la sursa problemei.
  
• curatorul admite că îşi pune la bătaie siguranţa sa, înţeleg, energetică, cu fiecare caz nou. Hmmm, asta nu mă încântă să mă duc la el, dacă are un infarct energetic cu o sedinţă înainte să mă vindece, după ce am plătit?!
  

E absolut clar, şi e redundant să mai o spun şi eu, că terapia prin vizualizarea bolii sau te miri ce altă găselniţă, nu sunt demonstrate ştiinţific. Referinţa la un oncolog american, pe care am primit-o ca să ”studiez, dacă tot mă pasionează”, are nişte post-referinţe la unii care au încercat să refacă experiementul şi nu le-a ieşit nimic.

Afacerea are clienţi tocmai pentru că 1) placeboul există, 2) oamenii cred, şi 3) ceea ce le spune curatorul oamenilor este, ca la ghicitoare, sau ca în horoscop, ceva general ce se aplică tuturor. Se bazează pe ”80%”, pe măsuri absolute. Pe câmpul energetic ”la forma lui ideală”. Păi da, dar unde ştii care e forma ideală, dacă nu ai cunoscut persoana? asta presupunând că 1) poţi să faci ceva, şi 2) ştii ce faci.

Curatorul fie se enervează când îl iei cu argumente raţionale, fie foloseşte smiley-uri care râd isteric. Asta nu e de bine, mai ales dacă e declarat că vindecă prin meditaţie şi iubire. Sunt curioasă, apropos de asta, ce părere ar avea un preot despre vindecarea energetică. Aşa, de curiozitate copilărească.


Una peste alta, vreau să închei punerea asta la colţ cu două afirmaţii. Prima: ”Kids, don't try this at home” şi a doua, că înainte de a vă duce la vreun doctor, să nu vă impresioneze diploma de masaj energetic emisă de vreun centru european de gâdilat (luată în 2 timpi şi 3 mişcări- energice) mai mult decât una de la medicină pentru 6 ani + 2.

Desigur, sunt dispusă să îmi schimb părerea şi lupta asta atunci când voi vedea articole unde e demonstrat cinstit, ştiinţific, că un număr semnificativ de pacienţi cu aceleaşi probleme sunt vindecaţi de masajul energ(et)ic semnificativ mai bine decât cu medicina pe care o avem de câteva sute de ani, încoace. Că nu de alta, dar Energia e de când lumea. Defapt Energia dacă e peste tot, trebuie să fie şi în Medicină... Hmmm, chiar aşa...

Să legalizăm...

Sursa imaginii

Cică un bărbat se duce la o prostituată, întreţine relaţii cu ea, sex nebun, omul foarte mulţumit, dar cum era neam prost refuză să plătească. La care prostituata îi spune: Tu să fii sănătos!

Despre politică se spune cum că este curvă. Dar ce e mai rău şi mai rău decât o curvă este o curvă cu gura mare. O gaiţă lipsită de orice standarde de decenţă şi bun simţ.

Crin Antonescu şi PNL-ul susţin cu un tupeu incredibil că ei nu se duc la Cotroceni la consultări pentru că n-au ce discuta cu preşedintele (preşedinte pe care îl acuză de tendinţe totalitariste). Ori în momentul în care renunţi la dialog, refuzi exercitarea unui exerciţiu democratic, deschizi calea către dictatură. Oamenii care te-au votat practic te-au delegat să le reprezinţi interesele. Ori ce altă reprezentare mai bună poate exista pe lumea asta decât absenţa. Absenţa din Parlament este acelaşi refuz nesimţit de asumare a responsabilităţii faţă de votul prostului. Iar încercarea de legitimare ca luptă democratică a chiulului mi se pare de-a dreptul greţoasă şi nu putea să vină decât de la un liberal pentru care drepturile şi câştigurile trebuie să fie proporţionale cu rezultatele pe care le obţii prin aptitudinile, calităţile pe care le ai şi munca pe care o depui pentru a ajunge la rezultate.

Este un mare păcat ce se întâmplă acum cu clasa politică din România. În perioada Năstase a existat o mişcare de schimbare, iar Teodor Stolojan a ştiut să atragă în PNL (pe atunci) mulţi oameni de valoare (aş enumera aici un Mihai Razvan Ungureanu sau un Dacian Cioloş). Odată cu venirea alegerilor din 2004 gruparea Patriciu a făcut şah mat la Stolojan, pentru că a simţit mirosul de ciolan sfârâind. Şi odată cu "uciderea" Monei Muscă, detronarea lui Stolojan şi patricizarea partidului, PNL-ul s-a diluat în mediocritate. Oamenii de valoare care nu au suportat compromisul în PNL, fie sunt acum europarlamentari PDL, departe de mocirla dâmboviţeană, fie s-au "mediocrizat" în PDL.

Când partenerul de discuţie setează ştacheta discuţiei jos, iar tu nu deţii calităţile unui politician adevărat, în final ajungi să te raportezi la nivelul impus de interlocutor. Iar agresivitatea care se perpetuează şi se amplifică este foarte periculoasă pentru că radicalizează discursul şi vom avea peste ceva ani un Parlament plin de Vadimi care, în lipsa unui mesaj politic, aruncă numai cu injurii la adresa celorlalţi. Dialogul politic implică polemizarea ideilor şi nu a persoanelor. Deocamdată la noi se câştigă voturile doar din a doua variantă pentru că opinia publică a fost contorsionată şi radicalizată de televiziunile "mogulitice" atât de mult încât a fost implicată direct în atacurile la persoană şi nu pe dezbaterea de idei. Spunem despre un ministru că e prost (el ca om) nu că măsurile luate de el sunt greşite.

Urmăream acum căteva zile un interviu cu Dacian Cioloş şi omul, fără să fie politician de carieră, a avut eleganţa să răspundă  la toate întrebările provocatoare care i-au fost adresate cu reţinerea şi cu politeţea impuse de funcţia pe care o detine. Decenţa şi respectul sunt lucruri esenţiale pentru omul politic şi, până când talibanii de la noi nu pricep asta, Europa ne va privi tot timpul drept inferiori. Într-o lume unde politically correctness-ul se impune ca standard de viziune şi politică asemenea neanderthalieni politici nu au ce căuta.

Dar până una alta validăm trădarea, ignorăm furtul (câtă vreme ne serveşte) şi legalizăm chiulul, dar doar pentru dulăi. Eh, noi să fim sănătoşi (după ce că am mai şi plătit).

Acţiune şi rebeliune

Sursa imaginii.

Cam asta aş avea de spus multor politicieni (adică textul din imagine).

Principiul acţiunii şi reacţiunii ar trebui să funcţioneze în viaţa publică/politică după aceleaşi legi şi efecte ca în mecanica clasică. Orice forţă acţionată într-o anumită direcţie ar trebui să primească un răspuns egal dar de sens contrar. Orice opinie pro primeşte un răspuns contra, orice jignire va primi înapoi o palmă, orice puci va primi un hohot de râs.

Ne aflăm în faţa unei clase politice retarde care atât de înveninată este de ura împotriva lui Traian Băsescu încât îi face jocul ca un căţeluş gingaş şi obedient. Nu PDL-ul se supune voinţei tiranice a marinerului, ci, paradoxal, opoziţia. Toată traiectoria politică ascendentă a preşedintelui a fost guvernată de principiul aruncă pisica moartă la vecin (coincidenţa face ca de-a lungul timpului Adrian Năstase să-i fi fost şi vecin) şi urlă în gura mare că vina e a celuilalt că el e rău şi nu vrea să te lase pe tine să-ţi faci treaba (filozofie dragă sufletului multor români). Traian Băsescu nu şi-a asumat niciodată eşecul pentru responsabilităţile cu care a fost investit dar pe care nu le-a îndeplinit. A împărţit vina, iar cei acuzaţi au reacţionat suficient de violent (dar nu vehement) încât să-i valideze acuza. Primăria capitalei a câştigat-o de două ori acuzând PDSR-ului şi tot mandatul l-a pus în spinarea opoziţiei pe care PDSR/PSD i-ar fi făcut-o. Primul mandat de preşedinte l-a câştigat acuzându-l pe Adrian Năstase (caracatiţistul anilor 2000-2004) de comunism şi de feudalizarea României, iar al doilea mandat l-a câştigat acuzând interesele netransparente din spatele contracandidaţilor. În fiecare confruntare electorală a reuşit să găsească un adversar care să îi valideze conflictul, iar pămpălăii din opoziţie încă nu au înţeles că rebeliunea în faţa unui Traian Băsescu e un bumerang propulsat cu motor care te loveşte peste bot de nicio chirurgie reparatorie nu te mai face întreg.

Dacă există un vinovat pentru situaţia de acum, pentru aşa-zisa tiranie băsesciană, actuala opoziţie este cea vinovată. Postamentizarea lui Traian Băsescu a fost făcută de lideri prea proşti să înţeleagă că prea mult "Jos Băsescu!" oboseşte, îl victimizează şi îi livrează pe o tavă de argint inamicul de care are atâta nevoie pentru a se valida în faţa mulţimii ovine de alegători. În ultima campanie tot ce s-a auzit din partea portocaliilor a fost anti-Vântu, anti-Voiculescu. Cum au reacţionat acuzaţii? S-au înverşunat şi mai tare în comentariile sentenţioase şi în virulenţă decredibilizându-se şi transformând răspunsul din obiectiv în subiectiv. Ura pătimaşă afişată făţiş a validat acuzele. Inegalitatea aparentă a conflictului a fost un factor în favoarea tot a preşedintelui. Numai că toată obsesia opoziţiei cu Băsescu are şi ea la rândul ei reacţiuni. Prima este puternica polarizare a opiniei publice, a doua este fidelizarea celor ce-l sprijină pe Băsescu, dar poate cea mai importantă îl validează pe Traian Băsescu drept lider suprem atât în faţa propriilor subalterni cât şi în faţa propriei sale persoane. Tocmai de aceea spun că vinovaţii sunt în opoziţie.

Am convingerea fermă că dacă vor reuşi din nou suspendarea lui Băsescu acesta nu va fi demis pentru că opozanţii săi sunt prea proşti să îi pareze atacurile. Ponta a declarat sus şi tare că dacă un porc îl provoacă intră la el în cocină să-i arate vreo două. Antonescu urlă şi el jos Băsescu ca din gură de Partriciu, iar nivelul de decenţă, demnitate şi bun simţ pe care îl afişează e undeva aproape de cel al prezenţei în Parlament. Populaţia va vota sentimental şi îi va acorda din nou credit preşedintelui.

This time it happened to me too

...that I was about to be scammed. Really stupidly if I look back, but the impression that you have on the spot is different. Here's what happened:

Some weeks ago I had put up an ad on ebay about a device that I wanted to sell. Nothing had happened until today, when the ebay guys have sent me a note that I will have either to take the ad out, or repost it. So I took their advice, and no sooner had I reposted it (the just-in-case / doesn't hurt approach) than I got an email for somebody! Yay! The person wanted the device for its last price, made no comments, and when I said that the process will take a while, the person insisted that I send her (it was a she) just the stuff that I have with me. And ASAP, and she was giving me a generous 60 euro for the shipping to the UK! I said, hm, nothing bad so far. So at her request, I sent her the bank details of my account (harmless) and waited. What happened next was a bit more interesting: the person's bank, apparently, sent me 2 emails to tell me that they would release the agreed sum only when I send to the bank the shipping order code for the device. And that was supposed to be done in 5-6 hours!

Apart from the fact that "hey, that's some nerve there: I have the device, I send it ASAP, and I still risk of losing both the device and never getting the money" , I realized the email address was kind of strange - the domain, instead of ending with .com, ended with .net, and instead of containing the bank name, had a conspicuous "officeemail" in the body. So that triggered a little alarm... So I looked at the emails again, and noticed:

1. lots of spelling mistakes / typos
2. the name of the bank (Scotiabank) was written sometimes in one word, sometimes in two
3. lots of capital letters
4. the CEO was thanking me for the service, but his name didn't correspond with the name of Scotiabank that Google gave me
5. how in the world could a bank verify the shipment number that I give them without knowing what service provider I used?
6. how in the world could a bank care so much about the process and need the code, in the first place?
7. the picture banner contained references to the 175th anniversary of the bank, but ... that was in 2007!
   

I would indeed have fallen for the CEO saying thanks in the end, it's true and I admit it. But the other details caught my eye. The truth is, still, that mostly connaiseurs would know about these things, but not a normal person who's new to this game. And I was also lucky - these possibly Nigerian guys were sloppy. They left out so many glitches, that the more time I spend looking at the actual emails, the more other glitches I find.

So the question is what would have happened had the bad guys not been so sloppy? If you eliminate the typos, and the CEO, and the picture banner that wouldn't load just right -- basically, the things that were about form and details, then what would be left?

• the connection between a bank transfer and a shipment order (since when bank transfers can stop depending on another person than the one who sends the money?)
• the impossibility to verify the correctness of the shipment number that I would have supplied
• the email address that looked strange, unfit for a bank.

I don't know which of these points you or anybody else would be trapped in. Or would be not. But I was thinking what are, in general, the non-technical ways of thwarting social engineering or ...stupidity (!) when it comes to these things online, because I know a lot of people who would be fooled easily. Actually I also know people who are really pro-s and they were almost fooled e.g., a friend of mine from Ipswich got at some point a popup window that looked ok, saying that he needs to click there if he wants the McAffee virus signatures to be updated. He had almost clicked, when he realized - wait a minute, I don't have McAffee installed on this computer! and indeed it was a cool malware that had slipped in. So overall, malicious attempts tend to be much smarter by the day.

So, if I were to start a list of what to look for and what to do when you are in such a situation, I would put there:

• the "this feels spooky" approach, also knows as intuition. If you 'feel' there's something fishy, don't do what they tell you until some time passes and you get some proofs that the action will be authentic. Problem: when your intuition says "go for it!".
  
• the "better if he makes the effort first" approach, in cases like ebay. You risk less if you get the other pay or send you the object first, but if you are malicious, well, doesn't work. Problem with this approach: even if both parties are honest, there can be a deadlock when one waits for the other to make the first step.
• the "check out for the hologram" approach. This works well with (bank)notes, but less well with emails. But if you have an email, then you can look for signs of authenticity like references, signatures that are not plain text or pictures, links. Problem with this approach: you can spoof references, you can spoof links easily, and even a lawful signature can have a bug that renders it fake for no real reason. But you need to look for something concrete other than "because this person says so".
• the "check out for legitimate contact data" approach. It's more difficult to spoof domains that are already taken, but true, not impossible.
• the "common sense in the real world" approach, or what guarantees can they give me that I won't end up with nothing. This is seldom easy, and technology-wise, not yet attainable...
  

What else would *you* add to the list draft?

Când gunoiul înfrânge...

Sursa imaginii.

... şi toată lumea pierde, mai puţin gunoiul. Nu ştiu cine a avut geniala idee de a-l aresta pe DDD dar dacă tot au făcut-o sper să fie pentru un motiv bun şi justiţia să îi acopere toate portiţele de scăpare. De ce? Pentru că altfel întreaga Românie va deveni platoul de filmare al jegurilor de la OTV.

Dan Diaconescu s-a făcut remarcat prin punerea pe sticlă cu obstinaţie a tuturor deşeurilor umane pe principiul că penibilul vinde. Şi a vândut, a vândut mult prea bine. Iar oamenii care trebuiau să sancţioneze fenomenul (CNA în primul rând) culeg acum roadele jocului de glezne. Chiar şi societatea a asistat pasivă la îndobitocirea sistematizată promovată de OTV, iar boala s-a luat şi la celelalte televiziuni unde emisiuni de aşa zis "divertisment" ar îngrozi ochii unui Toma Caragiu sau Amza Pellea.

Iar pericolul cel mai mare este că personajul vrea să candideze la preşedenţie. Iar dacă lumea va lua în râs candidatura lui aşa cum au luat şi rebutu-i de televiziune, s-ar putea chiar să-i şi reuşească şi să-l vedem în prima poziţie din stat. Are terminaţia corectă "escu", are discursul populist care include cuvinte magice ca pensionari, sănătate, învăţământ şi ştie ce satisface mintea neantrenată.

De aceea zic că dacă au început să-l mângâie cu cătuşele pe la încheieturi ar face bine să i le strângă până la sânge şi să i le ţină acolo pentru câţiva ani. Altfel toate instituţiile implicate în cercetarea lui penală vor fi târâte în mocirla de mediocritate cu care am fost obişnuiţi pe platoul de la OTV. Iar această terfelire a instituţiei deja a început. Urmăream aseară un interviu care îi era luat la ieşirea de la DNA şi acuzele pe care le-a adresat instituţiei ar fi fost suficiente într-o ţară normală să-l bage câteva zile la întuneric. O persoană care candidează la preşedenţie nu are voie să vorbească aşa despre o instituţie a statului pe care vrea să-l reprezinte.

Sper ca justiţia să fie de această dată eficientă şi să reducă la tăcere acest fenomen dăunător sănătăţii sociale şi spirituale a poporului român pentru că altfel, conform istoriei noastre de păcălici electorali, cei mulţi şi naivi vor îmbrăţişa cea mai facilă soluţie, nu cea corectă.

Later edit: Interviu DDD

Roşia Hannah Montană

În tot vacarmul din ultima vreme, generat de remanieri, de o posibilă inutilă moţiune de cenzură (care dacă ar duce la căderea Guvernului s-ar putea concretiza şi într-o suspendare a Preşedintelui) şi alimentat (vacarmul) cu sete de televiziunile şantajiste (denumite trusturi de presă), este foarte uşor să se treacă anumite evenimente sau ştiri cu vederea.

Cum ar fi, de exemplu, "şpaga" RMGC pentru mai mulţi jurnalişti. Mai multe detalii puteţi citi aici. Istoria trădărilor pentru un pumn de bani sau avantaje este lungă şi nu numai la noi. N-am de gând să mă pronunţ asupra subiectului pe care mărşăluiesc mai toate polemicile legate de Roşia Montană şi anume exploatarea prin cianuri. O să mă concentrez asupra rezultatului final: statul ia undeva la 20% din aurul extras (sursa), iar nea Gabriel pleacă de aici cu restul pe care românii nu o să-l mai pupe niciodată. Măcar pentru asta găsesc că este normal să protestez.

Faptul că aici este cel mai bogat zăcământ cunoscut de aur din Europa explică interesul atât de ridicat al RMGC şi campania media pe care a făcut-o până acum şi cea care se prefigurează. Tocmai pentru că interesele sunt foarte puternice şi fiecare hienă vrea o bucată din acel aur a fost imposibil ca proiectul să se desfăşoare în orice forma a fost el propus. Recomandările Comisiei Europene legate de exploatările cu cianuri nu vin dintr-o subită ingrijorare legată de impactul asupra mediului. Sunt şi ei nişte funcţionari graşi care nu vor să scape un asemenea potenţial fără să se mânjească şi ei puţin pe la bot. În plus contez şi pe un mic "ajutor" maghiar, pentru că România are o istorie de poluare cu cianură a apelor ce ajung în Ungaria. Iar exploatarea asta cu cianură chiar şi în conditiile unei părţi de doar 20% tot ar fi un fond mare ce ajunge la statul român. Iar Ungaria nu are nevoie ca vecina ei, tot timpul îmbrăcată în zdrenţe, să apară poleită în aur din cap până-n picioare. Aşa că proiectul nu va ajunge să se implementeze până nu vor sătura toate gurile avide după caşcaval. Protestele organizaţiilor de mediu şi a celor dacofile n-ar avea absolut niciun efect dacă factorii de decizie ar fi puşi de acord pentru proiect. Şi ce face RMGC pentru a ajunge la acest stadiu? Interpune ziarişti între nevoile, scopul lor şi factorii de decizie. Jurnaliştii la comandă pot face şantaj de imagine pentru orice opozant al proiectului (pentru că între noi fie vorba presa din România la asta e folosită). În plus toată percepţia general negativă legată de proiect poate fi manevrată prin penelul unor jongleori ai cuvântului. Ar mai fi de pus la socoteala aici şi patrimoniul cultural şi istoric al zonei (printre care ar fi de menţionat minele de aur din vremea romană şi pre-romană care sunt singurele trapezoidale de pe tot teritoriul fostului imperiu). Dar după principiul Vanghelie-Lahovari: ne băgăm p***-n ei de strămoşi că oricum noi murim de foame, aceste valori vor fi călcate în picioare fără absolut nicio remuşcare.

20 de milioane de mămăligi

Nu pot să cred ce se întâmplă ţării asteia.

În ce ţară normală preşedintele ales îşi cafteşte cetăţenii. În ce ţară normală ia foc o maternitate şi mor nişte bebeluşi, şi totul se rezolvă cu arestarea asistentei de serviciu care mânca tort în timpul serviciului. În ce ţară sănătoasă la minte primul-ministru inaugurează mândru 9 km de drum. Sau în ce ţară normală tre să te omori să plăteşti personal o banală majorare de impozit pentru drepturi de autor, în 3 locuri, o dată pe lună, în fiecare lună.

Suntem cel mai mare şi compact popor de mămăligi. Din lume.

Şi eu unde mă mut?

Mda. M-am săturat. Tocmai ce m-am calificat la OM. Pentru cine nu ştie, este Olimpiada de Mutări, faza pe Europa. E mai mult „mu” decat „tare” dacă câştig, pentru că înseamnă că sunt persoana care a schimbat cele mai multe locuinţe temporare, în ultimii 2 ani.

Nu e că nu am bani, dar „meseria” mă obligă să mai călătoresc, uneori pentru o săptămână, alteori pentru 3-4 luni. Nu, nu sunt consultant la nici o companie. De curând m-am întors din Anglia, unde am stat 3 luni. Am avut noroc că înainte de a ajunge acolo, mi-am aranjat cazare undeva unde s-a dovedit drăguţ, într-o casă shared cu alte 3 persoane. Acum o să mă duc până in Belgia pentru alte 3 luni. Ca în cazul anterior, am încercat ca un adult responsabil, să îmi aranjez. Şi mi-a luat o lună (nu de stat degeaba) ca să realizez că e imposibil să îmi găsesc cazare pentru 3 luni într-un oraş 1000% studenţesc! Cum aşa?! Păi nici o companie imobiliară în Belgia (cine are contraexemple, e binevenit) nu închiriază pentru mai puţin de un an cu acte în regulă. De asemenea, nici omulanii care fac afaceri cu case nu se lasă mai prejos. Iar cum facultăţile pot să intre în necaz dacă încurajează „contractele” pe n.v., preferă să te lase in plata Domnului până te aranjezi să devii productiv. Adică îţi bagă pe sub nas Bed&Breakfasturi de circa 100 euro pe noapte. Merci beaucoup! Rezultatul e simplu - calificarea mea la faza europeană a Olimpiadei de mai sus, pentru că o să fac o transhumanţă veselă de minim un apartament pe lună. Disperarea a făcut ca întrebări simple precum „Dar eu cu cine o să stau în aceeaşi casă?” să nu mai fie puse, din lipsă de timp.

Meditarea asupra problemei vine ca proba de baraj, la OM. Adică, ce e asta? Avem o meserie, noi ăştia cu Computer Science, care ne obligă să ne mutăm prin lume. Cum nu poţi să te muţi la nesfârşit, unde te stabileşti acolo te blazezi. Te-ai simţi infinit mai bine dacă ai avea casa ta, să nu trebuiască să te mulgă de bani nenea proprietaru apartamentului pe care îl închiriezi. Adică, el să se ducă în croazieră pe Nil - cu banii de la tine, desigur - şi să te şi întrebe senin-curios, că de ce munceşti aşa de mult, nu te duci şi tu în vacanţă în croazieră de-chiria-mea-pe-4-luni pentru o săptămână?

Pardon, sunt rea. Dar asta cu mutarea e cu dublu-tăiş. După ce că trebuie să mă mut atâta, mai trebuie să fie şi complicat. Şi ca să îl transform din complicat în sepuku, am flirtrat şi eu cu ideea subînchirierii. Bun, am găsit o victimă, dar cum nu pot să fac un contract legal cu victima, pentru un mizilic de o lună-două (că de!, ţările europene nu prea încurajează contracte pe perioadă aşa scurtă), trebuie să mă asigur într-un mod semi-oficial că victima nu o să picteze roz pereţii mei.

Acum, cum nu pot să copiez la faza asta de olimpiadă OM (am eu un contract semi-oficial dar se aplică în Marea Britanie), cred că mă lasă la OM să mă consult cu colegii. Voi ce puteţi să îmi suflaţi şi mie, uşor, cât nu se uită nimeni? Ce să îi fac victimei ca riscul de a-mi strica ceva, să fie cât mai mic?

După toată tevatura asta, rămâne desigur în coadă de peşte dacă planul meu iniţial, acela de a-mi lua o casă undeva în lume, mai poate fi realistic. Nu ştiu ce salariu pot să am pe viitor ca să pot să plătesc şi rata pentru casă, şi chiria unui loc în care stau temporar pentru că „meseria” mă constrânge. Suntem, în Europa în general, într-un moment în care mobilitatea e mai mare şi mai mare. UE nu înseamnă că poţi să te muţi, ci din ce în ce mai mult că trebuie să te muţi. Şi dacă trebuie, atunci dă-mi bani, domnule Boss, că altfel nu mă duc nicăieri...

Apropos, o colegă de a mea a avut o idee care mi se pare bună, să facă un site cu informaţii despre ce trebuie să ştii dacă vrei să te muţi pe termen scurt undeva. Abia ce s-a liniştit cu trauma post-Belgia...Sunteţi bineveniţi dacă vreţi să şi contribuiţi.

Până atunci, I like to move it move it!

Vreau sânge!!!

Sursa imaginii

A ajuns. Dacă nu cuţitul la os măcar răbdarea la limită. Şi cu cât politicienii întind mai mult de coardă cu atât descoperim cât de elastică e rabdarea. A românului bineînţeles.

Prezumţia de bun simţ nu funcţionează la nivelul politic. Chiar dacă o să sune a clişeu de spălare pe creier de la tembeliziuni o să spun că Băse e cel mai mare rău care s-a petrecut politicului şi implicit poporului român. De ce spun asta? Pentru a ridicat bădărănia şi tupeul la nivel de politică de partid. Iar dacă scopul ar fi fost pescăi şi tulbur apa ca să prind peştele cel mare ar mai fi fost ceva. Din păcate marinarul nu e neapărat şi bun pescar şi nu ştie că în apă tulburată nu se mai prinde peşte. În urma lui toţi pescarii au murit de foame şi în locul lor au venit băieţii cu plasa de au curăţat toata balta de peşte.

De ce vreau sânge? Pentru că poporul ăsta geme. Geme şi zace. O piftie care tremură de frică să nu se rupă. E nevoie de evenimente deosebite pentru a ne da seama ce putere ascundem în noi. Dar de frică să nu ne-o fure cineva o ascundem la locul ei imediat ce credem că nu ne mai e de folosinţă. Şi devenim din nou măgarul de bătaie şi povară al unui cioban beţiv care pierde toate oile bune în faţa lupilor şi ursilor.

Urmăream mai acum ceva zile o emisiune în care erau invitaţi câţiva profesori sociologi. Emisiunea o sa o postez mai jos, în măsura în care ea va mai fi disponibilă pe site-ul realitatea. Şi pentru că deşi există oameni care vor să facă ceva dar impotenţa dispersării şi lipsei lor de coeziune provoacă mai mult frustrăti decât efecte, singura soluţie rămasă e: la arme flăcăi. Dacă pentru Mugur Mihăescu soluţia este un partid, pentru mine e un comando de lunetişti. Şi cine n-are curajul să-şi apere competenţa prin onoare să onoreze viaţa prin moarte.

Păi ce e asta ori noi ori ei!

Vizionare plăcută:

Urma scapă turma

"Mă, unde sunt ăia care l-aţi împuşcat pă Ceauşescu? Mânca-v-ar canceru'!" (nebun anonim pe stradă)

Zilele astea am terminat romanul Hertei Müller care a câştigat premiul Nobel acum de curând. Paradoxal, în engleză, pentru că fiind prin străini, am vrut să îl iau într-o versiune pe care să o poată citi şi nişte prieteni ne-români. A fost o lectură mai mult decât deprimantă. Nu şocantă, pentru că am revăzut de curând ”Cel mai iubit dintre pământeni” filmul; şi oricum, am văzut destule filme despre al doilea război mondial, care chiar dacă nu sunt despre ale noastre, bătătoresc sensibilitatea oricărui om.

Poţi interpreta în multe feluri romanul Hertei. Pentru mine majoritar în asta îi constă geniul – multe moduri de a interpreta acţiunea şi de a justifica evoluţia personajelor, sub umbrela unei singure atmosfere reală cât să o tai cu cuţitul. Nu am să vă spun decât pe scurt: povestea e despre un grup de tineri români de origine şvabi, care, pentru că discută şi citesc cărţi interzise, sunt hărţuiţi de oamenii Securităţii până la a fi ameninţaţi cu moartea. Ajung să fugă în Germania, şi chiar şi aşa, din patru câţi erau la început, rămân doar doi.

Pentru mine e un roman care vorbeşte despre puterea de a dispreţui lucrurile care fac rău din viaţa ta. Despre a nu te complace şi a-ţi păstra demnitatea, despre nevoia de a te desprinde de rău şi a rămâne om chiar dacă răul e în tine, sau în cei din jurul tău. În vremurile descrise de Herta, desprinderea unică era fuga, pentru că toată lumea era îndobitocită să nu gândească ci să denunţe pe oricine, chiar şi propria familie. Erau brainwashed.

Dar acum, ce e diferit de vremurile alea? Nu s-a întâmplat nimic timp de 20 de ani pentru că ce? Pentru că am trecut prea repede de la timpurile de război la dictatură şi acum capitalism? Nu, mai sunt şi alţii (Japonia, de exemplu) care în 100 de ani, au trecut de la muritori de foame medievali, la capitalişti ultra bogaţi cu tren unde dai 160 de euro pentru 550 km în 2 ore. Unde clientul e stăpânul tău, şi respectul e la el acasă. Pentru că am fost prea săraci? Nu, erau şi altii săraci lipiţi. Din cauza dictaturii? Nu, şi în China e dictatură şi chinezii, mulţi cum sunt, ajung să fie mai puternici decât americanii.

Ce am ajuns acum? Suntem o ţară europeană a cărei poliţie nu zice nici pâs când vine bulibaşa să le dea nişte euroi că vrea nepotu să facă nuntă şi o să blocheze nu numai traficul în centrul Timişoarei, dar şi legătura cu Aradul (drum european). Suntem o ţară unde vecinii stau pe bordura ta şi mănâncă seminţe şi beau bere, aruncă mizeria în poarta ta şi când le faci observaţie, eşti un fraier pentru că drumul e public şi trotuarul e public şi dacă ne certăm, Dumnezeu vede şi nu iartă. Suntem o ţară în care preşedintele votat ne spune că lui îi merge foarte bine aici, şi cui nu-i convine, poate să plece. Că oricum suntem de mâna a doua cu toţii, şi dacă vrem să trăim bine, trebuie să muncim ca el 30 de ani.

Suntem o ţară cu psihologie de învinşi, care lasă pe oricine să ne domine. Nu o să ajungem niciodată ca japonezii, pentru că nu vom cuceri pe nimeni niciodată pentru că nu avem forţă, pentru că nu avem coeziune. Suntem uniţi doar la biserică în duminica de Paşte. Vom pleca şi ne vom întoarce de unde am plecat căutând mereu cine suntem. O să fim mereu pe drumuri, o naţie de proscrişi.

După mine, a construi ceva merge numai dacă credem în aceleaşi lucruri, şi facem tot ceea ce putem pentru ceea ce credem. Dacă fiecare se face că munceşte dar defapt fură pentru că toţi fură, se alege praful. De fapt, s-a ales deja. Mi-e jenă de noi, şi mi-e jenă că tot ce pot să fac e să menţin distanţa...Ca în romanul Hertei, care e genial pentru că e actual.

Ţara prunelor verzi, da, în continuare. Şi ţara drumurilor şi autostrăzilor. A manelelor date tare la poartă vecinului, să audă şi el şi familia lui. A succesurilor şi a lui Dumnezeu cu mila.

Ce ne trebuie nouă românilor să ne dez-spălăm creierele? Bani, maşini, şi fete frumoase?

Neocomunismul şi catatonia românilor

Sursa imaginii

Revoluţia a fost o minciună. Cine încearcă să mă contrazică este mult prea naiv sau prost informat. La momentul respectiv românii aveau sete de sânge. Exista multă ură acumulată în ani de zile de tocit coatele la cozi. Cu toate astea poporul român de capul lui nu s-ar fi răsculat niciodată. 

Din umbra celui mai iubit fiu al poporului (care paradoxal era şi tatăl poporului) s-au ridicat locotenenţii însetaţi de putere. Şi ce altă finalitate mai potrivită decât vărsarea de sânge a mii de nevinovaţi putea să aibă domnia "tiranului". Dacă ar fi fost altfel ar fi fost anormal şi lumea ar fi devenit suspicioasă. Aşa morţii au alimentat turbarea poporului care a început să adulmece fumul de sânge ars. Dezinformarea corect coordonată prin televiziune şi reţelele de răspândaci a garantat succesiunea puterii în sânul aceluiaşi grup din (spatele) PCR care a executat şi eliminarea lui Ceauşeşcu. Şi în felul ăsta in '92 toţi puradeii de pe stradă strigau în gura mare: Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi. Iar ăsta e doar un exemplu simplu de cât de eficientă a fost manipularea.

Asta s-a întâmplat acum 20 de ani. Şi mulţi (chiar şi Silviu Brucan) ar spune că e o perioadă suficient de lungă pentru vindecarea rănilor comunismului şi să trecem la reconstruirea lucrurilor pierdute în cei 50 de ani de istorie neagră. Numai că nu e cazul. Au trecut anii proorociţi şi România încă înoată în mâlul produs de excrementele şi defecaţiile sistemului apus. Locotenenţii, care au luat steagul de la "marele" conducător, în căutarea de a-şi permanentiza puterea, folosindu-se de pârghiile încă eficiente ale regimului comunist au reuşit să-şi aroge drepturi şi puteri nelegitime sau nelegale sau nevăzute şi au lăsat haosul să cuprinda ţara pentru că în hărmălaie un om care îşi cunoaşte ţinta ajunge la ea neobservat şi nederanjat. Băsescu greşea când spunea că politicienii vor liniştea de pe vremea lui Năstase. Nu, politicienii vor hărmălaia din vremea lui Roman când ochii turmei de oi votanţi erau fixaţi pe traiectoria bâtei de miner decât pe legile ce se publicau pe bandă rulantă în Monitorul Oficial şi care împărţeau ţara fără ca nimeni să zică pâs.

Dar în afară de aceşti locotenenţi regimul comunist ne-a mai lăsat două boli grele: lipsa liderilor şi lipsa coeziunii sociale. Iar acestea au fost distruse prin alte doua mecanisme ce au funcţionat pe acelaşi resort psihologic: să moară capra vecinului. Unul dintre mecanisme a fost reţeaua de pârâcioşi iar al doilea, pe cât de simplu pe atât de eficient: statul la coadă. Dacă vrei să dezbini o comunitate le dărâmi încrederea reciprocă şi îi întărâţi, introducând în mijlocul lor o competiţie fără recompensă. Astfel cine cârştigă nu are niciun sentiment de satisfacţie, dar cel care pierde are gustul amar al competiţiei pierdute şi resentimente pe care le va refula împotriva celui care "i-a luat faţa". Atunci când stai la coadă îl vezi pe cel din faţa ta că apucă să cumpere iar tu nu, parcă nu-ţi vine să-l inviţi la un pahar sau la o cafea. Mai rău, dacă îţi intră în faţă parcă ai vrea să-i rupi capul. Mecanismul şoptitorilor a lovit în sentimentul de încredere de care este nevoie într-o societate. Drept urmare oamenii au devenit mai egoişti, mai individualişti şi per total mai răi şi mai neîncrezători. Exact masa amorfă predispusă la manipulare prin anarhie ideologică, socială şi financiară.

Într-o discuţie pe care am purtat-o aici mi s-a spus că boala românilor este căutarea comuniştilor după chiuvetă. Din păcate românul nu-şi caută duşmanii pentru că nu ştie să îi identifice. Se aruncă întotdeaunua pe cel care e portretizat cel mai diabolic. În 96 a fost Iliescu, în 2000 a fost Vadim, în 2004 a fost Năstase, iar din 2008 încoace i-a venit rândul lui Băsescu. Totdeauna poporul ăsta a fost satisfăcut cu capul lui Moţoc iar de Lăpuşneanu nu s-a atins niciodată. Nu întotdeauna soluţiile evidente sunt şi cele mai bune.

În momentul de faţă românul de rând nu are nici viziune, nici ideal, nici determinare, nici reper şi din păcate nici coloană vertebrală care să-i susţină capul sus şi mândru, astfel încât să-şi poată vedea duşmanul. Să vadă că în spatele unei crime (a lui Ceauşeşcu) se ascund criminali mai mari decât cel ucis, iar aceştia n-au vărsat sângele nostru, au vândul sângele copiilor noştri propriilor sublocotenenţi pe care i-au crescut din faşă pentru a le lua locul în subjugarea acestui popor mioritic patronat de alegoria moarte-nuntă. Iar în faţa acestui act de trădare românul este pur şi simplu într-o stare flască aşteptând o minune de undeva de unde nu o să vină niciodată, într-o capitulare tristă semnată de blazarea în faţa eşecurilor de a schimba ceva. Şi aici ne întoarcem la strength in numbers, adică ce a fost distrus de comunişti. Toate eforturile au fost de la bun început sortite eşecului pentru că au fost voci singulare într-un vacarm. Suferinţa de obicei uneşte, se pare că la români nu a fost să fie aşa.

Spune-mi ceva despre ce mănânci...

...şi eu o să îţi spun ceva despre cum eşti.

sau ”You are what you eat”. Oare cât e de adevărat?

Din punct de vedere culinar, am avut norocul să experimentez destul de multe în ultima vreme. Cel mai interesant a fost şocul de a mă întâlni cu bucatele japoneze, ceea ce mi-a deschis apetitul pentru bucătăria asiatică. Dar nu şi fără riscuri, după cum o să vă povestesc.

Obişnuită cu mâncarea italiană de ceva timp, am ajuns pentru un scurt timp în Anglia, după care am fost în Japonia pentru o săptămână. Multă lume mi-a cerut impresii, şi ca să vă spun şi vouă, a fost un şoc aproape pozitiv. Primele zile am fost ok, deşi combinaţia de jet-lag plus o căldură cu umiditate peste 80% (zic eu) dădeau o senzaţie ciudată. Organismul meu era puţin nedumerit. S-a dumerit însă în a patra zi, când, crezând că la micul dejun la hotel chestia galbenă şi moale de pe farfurie e omletă, a concluzionat că e un fel de piure de cartofi cu un fel de maioneză. Şi astfel a făcut uac! Rezultatul a fost că nu am mai ştiut ce să îi mai dau să se liniştească, şi din prudenţă, am ajuns după a patra zi (timp de experimentare, de!, am avut) să mănânc singurele alimente pe care le puteam recunoaşte clar: banane şi bere! Desigur, refuzând majoritatea din bucatele cu adevărat alese pe care le puteţi vedea şi voi, în prima poză de mai sus... (Apropos, prima şi a doua poză de mai sus sunt din colecţia personală)

Mâncarea japoneză era, contrar oricăror aşteptări tip ”ah, ăştia gătesc insecte şi pisici”, absolut excepţională. Un libanez mi-a zis ”am mult mai multă încredere să mănânc ceva japonez, decât orice din ţara mea!”. Deşi nu puteam şti ce mănânc, de cele mai multe ori, am încercat noodle soup cu soia, orez cu alge, sushi / sashimi, sake (!), prăjituri, ceai verde delicios cum nu am gustat pe continent, murături interesante şi combinaţii necunoscute care chiar mergeau. Am avut aceeaşi senzaţie cu mâncarea italiană (nu vă gândiţi la pizza) - şi aş numi acea senzaţie ”rezonanţă gustativă”. Vi s-a întâmplat vreodată să gustaţi ceva (să zicem, caşcaval) simplu, apoi miere (simplă), apoi acelaşi caşcaval cu aceeaşi miere, şi să aveţi o cu totul altă experienţă a gustului? Este foarte interesant. La fel e cu vinul - anumite feluri de vin au un anume gust, cel mai probabil neinteresant, dacă e băut simplu. Apoi, dacă îl combinaţi cu ceva anume, gustul devine complet altul, mult mai interesant...

După ce m-am întors in Anglia, am avut mai mult curaj să încerc mâncare indiană. Foarte interesant, poate nu la fel de rafinat şi simplu ca in Japonia, însă cu siguranţă extrem de variat. Mirodeniile pe care le au indienii sunt într-adevăr, spectaculoase (desigur, e încă nou pentru mine, mai ales că mirodenia comună pe care o pun în toate felurile de mâncare, era ceva ce până de curând, mă cam enerva). Desigur că am avut şi surpriza ca un englez să îmi spună despre Chicken Tikka Massala (poza 3) ”mănâncă cu încredere, ăsta e felul de mâncare tradiţional englez!”.

Şi acum că din Anglia m-am întors în Italia, pot din nou să gust brânză cu miere sau gem, mămăligă cu ciuperci, brânză la grătar, sau fel şi fel de alte aventuri. Sunt curioasă cum o să reacţionez când o să revin în ţară, peste câteva zile.

Dar ceea ce mi se pare ca lasă de gândit este cum de la noi, şi în est în general, nu există altceva străin, ca origine, decât shaorma de la colţ. Defapt discuţia ar avea mai multe idei:

• de ce noi românii nu mergem la restaurant?
• de ce doar turcismele au succes?
  
• de ce nu avem restaurante chinezeşti, sau japoneze, sau libaneze, sau indiene?
• de ce credem că doar noi facem mămăligă? (se leagă de absenţa celor de mai sus?)
  

E oare că oamenii nu au bani să se ducă la restaurant? Că a te duce la restaurant sună chic, şi nu e pentru oamenii de rând? Că shaorma e ieftină? Că nu experimentăm? Că nu avem timp pentru că facem murături în timpul ăla?

Voi ce părere aveţi?

Societate de consum

Sursa imaginii

Făcând una dintre pauzele lungi şi dese (cheia marilor ”succesuri”) m-am delectat cu ceva video-uri cu muzică autohtonă. Am tăiat autohtonă pentru că doar oamenii care o cântă sunt români, muzica vine de prin alte meleaguri. Obişnuinţa mea este să scriu critic despre România, şi vorba ceea: timp să fie că ochi de scos avem cu ce. Eh dar de data asta voi scrie de bine pentru că am fost plăcut surprins.

În tinereţile mele tumultoase când mai mergeam la concerte în Big Mamou, am avut plăcerea să-i prind pe Cyfer şi pe cei ce urmau să devină PhenomenOn. Ce e aşa deosebit la asta? Păi Cyfer, în afară de timbrul deosebit, este unul dintre cei mai mari susţinători din România ai open cords-ului şi este cu adevărat un profesionist, iar PhenomenOn sunt o trupă rock cu media de vârstă undeva la 14-15 ani. Toţi urmează studii muzicale la liceul George Enescu şi cântă de nu e adevărat. Nici nu e de mirare că au fost luaţi sub aripa protectoare de Nicu Covaci după ce i-a văzut o singură dată. Chiar e plăcut să vezi că există şi oameni serioşi care sunt scoşi în faţă.

Ca să închei, pentru că tot am spus de Nicu Covaci, o să-l citez pentru că mi-a plăcut foarte mult ce a spus: ”într-o societate de consum consumi şi te laşi consumat.” Ia consumaţi voi aici şi un interviu cu Nicu Covaci şi doi dintre membrii trupei PhenomenOn.

Later edit: Trei dintre membri au parasit trupa la începutul anului (tobe, bass şi clape) şi au fost înlocuiţi de alţi doi membri (au renunţat la clape). Andrei Balaşa care a fost şi cel care a avut iniţiativa înfiinţării trupei (chitară) este participant (cu premii la activ) la concursuri nationale de chitara clasica şi într-un interviu declara că petrece minim 3-4 ore pe zi cu chitara în mână. Concluziile le trageţi voi.

Noi vrem respect

A fost mai acum ceva vreme o campanie a grupului Realitatea-Catavencu care se chema "Noi vrem respect!". Ideea bună în principiu dar cu un segmentation fault la compilare. Respectul nu se cere ci se câştigă. Dar campania a prins şi grupul a câştigat câte ceva la capitolul popularitate. A nu se interpreta ca publicitate, ci ca o critica la adresa media: este singurul post de televiziune care a avut campanii "morale". Şi aici aş adăuga şi Radio Guerrilla prin campania "Atlas de mitocanie urbana".

În ultima vreme în mass-media se promovează mai mult ce produce bani şi mai puţin ce elevează. Iar la capitolul asta o sa revin scurt la un subiect pe care l-am abordat mai demult aici: cavoul familiei Lahovari. Radio Guerrilla a fost singurul post media de care ştiu că a luat atitudine şi asta mulţumită lui Liviu Mihaiu. Din nou nu vreau să se creadă că fac publicitate.

Mai există un segmentation fault la campania "Noi vrem respect". Primul lucru pe care trebuie să-l faci pentru a fi respectat este să oferi la rândul tău respect celor din jurul tău. Respectul este de cele mai multe ori condiţionat de reciprocitate. Nu te poţi face respectat dacă nu îi respecţi tu pe cei de la care pretinzi respect. Este foarte adevărat că într-o lume în care respectul nu mai valorează nimic, a pune preţ pe asemenea valori pare o investiţie proastă. Dar de la lipsa de respect şi reducerea tuturor lucrurilor la derizoriu nu poţi avea pretenţia la altceva decât purgatoriul prin care trece acum România.

A început să se discute foarte mult în ultima vreme, iar campaniile media pistonează foarte mult pe tema asta, despre o a doua suspendare a lui Basescu. Suspendarea în sine mă lasă rece, dar contextul este puţin spus nepotrivit. Faptul că suspendarea este ceruta de un senator cu verdict de poliţie politică adaugă încă o bilă neagră (dacă mai era nevoie) clasei politice. Respectul la care sunt obligaţi demnitarii faţă de electorat l-ar fi obligat să-şi dea demisia din momentul în care ar fi existat suspiciuni de colaborare activă cu securitatea (fosta sau actuala tot cadre sunt). Ori dacă îmi mai aduc aminte corect, procesul ăsta ne-a pus în faţa unei contestaţii de constituţionalitate care e pus pe butuci CNSAS-ul, şi asta dn partea unui şoptitor.

Instituţiile statului, prin funcţia şi scopul lor (teoretic vorbind) obligă la respect. Drapelul şi Imnul sunt instituţii care trebuie respectate de orice persoană cu  CeNePeu. Instituţia preşedenţiei trebuie de asemenea respectată de toţi cetăţenii României şi nu numai, dar în special de persoana care deţine funcţia. Parlamentul, Guvernul, primul ministru, toate sunt instituţii care te obligă la respect, măcar respectul datorat autorităţii şi aici nu vreau să se înţeleagă prin respect obedienţă. Dar este greu să respecţi o instituţie atunci când persoana care îi exercită demnitatea nu-şi respectă propria funcţie şi instituţie.

Şi atunci cum mai putem cere respect? În plus, capacitatea de a respecta şi a te face respectat este o valoare ce se cultivă la nivelul societăţii prin mecanismul acţiune - recompensă. Nimeni nu-şi va manifesta respectul sau respectabilitatea dacă nu va avea ceva de caştigat din asta sau ceva de pierdut în caz contrar. Si atunci ce ne lipseşte să ne punem la respect politicienii?

Tot ce zboară se mănâncă

...sau "hai să credem tot ce zic alţii".
De exemplu, mai nou, pectina de măr ajută la absorbţia lipidelor! Cu alte cuvinte, dacă mănânci un măr, rămâi fără câteva (nu se ştie cât anume) din grăsimile pe care le-ai consumat în timpul zilei. Super! Dar de ce să nu mănânci mere, nu sunt mai ieftine dacă vrei să slăbeşti, decât orice medicament - în principiu, chimic? Şi nu numai că reduce, dar mai ales pectina de măr atrage (!) grăsimile ”precum un magnet atrage fierul”! Acum serios, voi credeţi chestia asta? Mai ales că, aparent, zaharurile se pot transforma in grăsimi! Scuză-mă, dar parcă am învăţat în liceu la chimie că nu prea se poate!

În acest caz e vorba despre un balon ”vegetal” care conţine guma Karaya - îl ingerezi, el se umflă în stomăcelul tău de vreo 50 de ori (e viu, la naiba!), şi tu nu mai simţi pofta de mâncare. Aşa că slăbeşti până la un kilogram pe zi! Şi mai eşti şi fericit(ă), zâmbeşti mai mult ca în poza ”înainte”, plus că în poza ”după” ai dinţii mai albi. Dacă însă te uiţi, de curiozitate, pe wikipedia, căutând guma Karaya, vei afla că aceasta conţine în principiu zaharuri (nu prea vrei asta când ţii o cură de slăbire) şi descrierea nu e prea promiţătoare, in legătură cu E416... Întrebarea e dacă îţi pui vreo întrebare!...

...Cred că mi se întâmplă de zeci de ori într-o zi câteodată - mă lovesc de fel şi fel de afirmaţii despre un lucru sau altul, care îmi pun la încercare încrederea si mai ales, scepticismul. Nu merg aşa de departe să le numesc inepţii, totuşi, pentru că fiecare e liber să creadă ce vrea. Noi exemple ar fi:

• dacă mănânci morcov, ai să ai vederea mai bună
• dacă bei alcool în timp ce iei antibiotice, o să o iei razna şi implicit o să anulezi puterea benefică a antibioticului
• dacă porţi nu-ştiu-ce pantaloni scurţi speciali, o să slăbeşti şi o să arăţi precum Cameron Diaz
• dacă iei tinctura X homeopatică, o să fii veşnic tânăr(ă) si frumos (oasă).
  

Am zeci, daca nu sute de exemple... De fiecare dată, prezentatorul crede că a inventat marea cu sarea... Cred, din proprie experienţă, că nu e normal să slăbeşti 1 kg pe zi, şi dacă o faci, e vorba că pierzi doar apă, adică la fel cum o obţii, la fel de uşor o pierzi (reciproca e desigur valabilă). Cu morcovul nu credeam, până când am citit de curând că a fost, la origine, un joc declanşat între englezi şi nemţi în al doilea război mondial, în legătura cu precizia de a localiza inamicul pe timp de noapte(!). Homeopatia, pe de altă parte, o să fie cel mai probabil un subiect pentru un alt blog entry. Dar despre ea, vă povestesc deocamdată doar atât: am o prietenă care era până de curând însărcinată, şi când am fost ieri la ea să o văd pe ea şi pe bebeluş, mi-a povestit că atunci când avea deja contracţii, ea şi soţul ei au mers într-un oraş la 130 de km distanţă, pentru că doctorul de la spitalul de destinaţie e cel mai renumit in medicina homeopatică, mai ales in legatură cu naşterile... Am aflat, personal, despre ceea ce se numeşte Bach flower remedies, şi fără mare efort am ajuns la un site unde ţi se recomandă să miroşi esenţă de salcie dacă te urăşti pe tine însuţi!! Desigur, cine află că te urăşti pe tine şi eşti pe calea cea rea -- asta nu e pomenit. Sau - de ce tocmai salcie si nu mentă, sau cireaşă, sau de ce nu, ţuică! Fata, şi soţul ei, a făcut un efort si un risc enorm, numai ca să meargă la un doctor unde să miroasă ceva interesant!

Cu aşa de multe exemple, mă oripilez pe zi ce trece. Nu zic că e ceva ce nu are să funcţioneze orice ai face. Sunt oameni care înghit o pastilă roz (de zahăr, desigur) şi se trezesc perfect în dimineaţa de după. Se numeşte placebo. Dar placebo-ul are dezavantajul că dacă merge pe mine, nu înseamnă că merge şi pe tine ... O bună parte din ceea ce se numeşte ”medicină” în ziua de azi, se bazează pe aiureli (prin definiţie aici, păreri netestate).

Şi de fiecare dată când mă întâlnesc cu ceva exemple de aceeaşi categorie, îmi vine în minte ceva ce tata îmi spune destul de des, relativ neplăcut: ”trebuie să înveţi de la noi, că noi am trecut prin toate astea şi ştim, avem experienţă!”. Desigur că experienţa mea e diferită faţă de a lui, şi vremurile sunt altele. Tocmai de aceea e dificil să tragi o linie între ce iei de bun şi ce sunt aberaţii prin definiţie. Sintagme precum ”crede şi nu cerceta” sunt întemeiate până la puntul în care trebuie să vezi cu ochii tăi dacă are sens sau nu. În unele cazuri e uşor (cure de slăbire, arome, răpiri de extratereştri, ozn-uri, morcovi, etc) dar în altele (ai noroc dacă vezi un măgar gri dimineaţa, etc) e mult mai greu. Unde intervine experienţa altora, cum o măsori? Nu e uşor. Dar scepticismul în faţa unor remarci despre ceva care sună prea uşor sau prea frumos să fie adevărat, asta e ceva care e bun şi ne lipseşte. Ar fi extrem de interesantă o discuţie despre ce aţi descoperit voi că nu se justifică, din categoria lucrurilor sau afirmaţiilor care nu se neagă ”că aşa mi-a zis mama sau tata sau bunicul”.

Voi unde trageţi linia?

Dacă vă interesează, recomand o serie de podcasturi ale lui Brian Dunning, care o să vă schimbe părerea despre multe lucruri pe care de obicei le luăm de bune.

Dictatura celor şapte ani plecaţi de acasă

Avem multe probleme... si totul a început de când ne-au bătut romanii pentru că eram beţivi şi făceam urât la băutură. Si am rămas de atunci un popor înfrânt şi mahmur, dar cu orgoliu mai mare ca durerea de cap de după beţie.
Avem multe vorbe de duh care să ne caracterizeze: brânză bună în burduf de câine, capul plecat sabia nu-l taie, noi să fim sănătoşi, putea să fie şi mai rău de atât. Avem mioriţa, meşterul Manole, căţeluş cu părul creţ, un întreg folclor care ne radiografiază cu o fidelitate de invidiat.
Avem "Desteaptă-te române", deştepta-te-ai odată ca niciodată. Avem politicieni cu mari carenţe morale, doctrinare, dar mai ales profesionale. Avem încă securişti sub acoperirea puterii şi a economiei. Nu în ultimul rând ne avem pe noi înşine, cei ce ne numim poporul român.
Dar la aşa multe "avuţii" avem şi nevoi şi lipsuri.Nu prea mai avem bani, iar cei care ne-au împrumutat până acum ne arată la obraz buzunarul plin de găuri şi petice din care se scurge tutunul lui Moromete. Şi tare mi-e mie teamă că jupuiţii ăştia când au să vină cu fonciirea n-o s-o prea înghită pe aia cu: Păi nu ţi-am spus că n-am ?! Ce să-ţi fac dacă n-am! De unde să dau? N-am!
Nu prea mai avem nici decenţă, respect, bun simt, politeţe sau diplomaţie. Oriunde citeşti un blog "mai public" este obligatoriu să existe un phoenix troll care să comenteze prin combustie spontană ca imediat să renască pentru a arde într-un nou comentariu. Este un perpetuum mobile de nesimţire şi agresivitate gratuită. În plus, majoritatea comentariilor se loveşte de persoane nu de idei şi întreaga discuţie se reduce la un ping pong de ba p-a mă-tii între interlocutori incapabili de dialog. Tot românul are o vorbă de duh: nu te pune cu prostul că are mintea odihnită. Cât despre politicieni, unde diplomaţia trebuie să prevaleze în faţa antipatiilor şi diferenţelor de idei, dialogurile sunt de fiecare dată ca între doua ţaţe surde şi pe alocuri ramolite sau colerice.
Îmi aduc aminte că în una din zilele călduroase de vără când cutreieram benzile de biciclete ale Bucureştiului, mai bine spus făceam slalom printre pietonţii de pe banda de biciclete pe ale căror urme eram obligat să calc din cauza maşinilor parcate, trotuarului insuficient sau pur si simplu a celor doua dungi galben-fosforescente care-i hipnotizau pe bieţii oameni, destinul m-a pus în faţa unei perechi de îndrăgostiţi al cărei mascul m-a mutat cu tot cu bicicletă de pe bandă pentru că pe acolo trebuia să treacă el cu banala justificare: ce, eu am pus banzile astea? primăria.
Suferim de un egoism prost înţeles, care combinat cu buricocentrismul balcanic ce exacerbează în perioadele calde, ne defineşte ca tipar dâmboviţean. În lumea civilizată libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi. Trebuie să înţelegi că împingându-te în mine îmi consumi libertatea pe care nu am consimţit să o cedez. Ascultând (pseudo)muzică la telefon în metrou îmi încalci libertatea. Scuipând îmi iei libertatea de a călca liber pe stradă. Respectul faţă de libertatea celui de lângă tine şi bunul simţ te obligă la politeţe. Decenţa şi igiena sunt şi ele forme de respect pentru libertatea celorlalţi. Tricoul răsucit pe burdihanul transpirat îmi repugnă la fel ca mucozităţile trântite de asfalt prin centrifugare de pe falangele unde iniţial au fost expulzate din nas. Hai, totuşi, din comoditate şi dâmboviţionism să nu uităm unde trebuie să ajungem.

Limba noastră cea de toate zilele

George Carlin a avut un stand-up genial legat de limbaj şi de cum ne transformă (încet şi sigur) pe termen lung frăgezindu-ne caracterul. În fond modificările de limbaj împuse societăţii sunt forme de manipulare, forme de ascundere a sensului prin cuvinte. Iar acum cel mai puternic curent de manipulare prin limbaj a fost generat de politically correctness care vrea ascunderea gândurilor şi a intentiilor printr-o politeţe de limbaj falsă. În fapt că spui cur sau fund sensul este acelaşi, doar percepţia generală este diferită. Eu sunt sigur că strămoşii noştri spuneam clar şi onest: cur, iar noţiunea de fund nici nu exista, pentru că pentru ei cur era un cuvânt suficient de bun. Era unanim acceptat pentru că era "vulgarizat" dar nu vulgar. Odată cu apariţia fandosiţilor cizelaţi şi cu obrazul pudrat, cuvintele folosite în mahalale şi la ţară trădau o origine proastă. Aşa că noi cuvinte au fost folosite de clasa înaltă pentru a exprima aceleaşi "vulgarităţi". Doar din snobism. Oare nevoia de politically correctness vine din frica de asumare a sentimentelor? Ne e atât de frică de propriile noastre gânduri încât inventăm convenţii de limbaj pentru a ni le ascunde de noi înşine.

Dar, de la ce am început toată această discuţie: de la sensurile cuvântului hazna.

Dexonline.ro dă două sensuri diametral opuse cuvântului: latrină şi cameră pentru depozitarea tezaurului. Ştiu că pare o asociere cel puţin comică, dar este pur şi simplu o coincidenţă de asociere de sensuri sau o caracteristică românească? Întreb pentru că ne stă în natură să ne facem tezaurul de căcat şi căcaturile tezaur. Am făcut-o atâţia ani şi încă o facem. Fiecare dintre noi ne lăudăm orice căcat de parcă ar fi aur şi ponegrim aurul celorlalţi de parcă ar fi căcat. Pe de altă parte ridicăm în slăvi căcatul altora pentru că un nivel scăzut al standardului de valori ne face să ne simţim mai bine faţă de noi înşine chiar dacă stăm în hazna. Ce-i drept, după 5 minute nasul nu mai detectează mirosul...

Romania "nu sta deloc rau" la măsurile anticriza

De fapt aprope la fiecare lună ni se spune că Guvernul lucrează la un nou pachet de măsuri anti-criză. Şi nu ştiu cum se face că de fiecare dată măsurile care ar trebui să îmbunătăţească lucrurile bagă ţara şi mai mult în groapă.

Se vorbeşte foarte mult despre impozitarea pensiilor (poate deja s-a dat legea, în ultima vreme nu am mai fost aşa atent la ştiri) care înseamnă punerea unui impozit pe nişte bani care eu fost deja taxaţi. Aşa am putea să obligăm pensionarii să plătească şi contribuţia pentru pensie, nu? 

În acelaşi timp se caută tot mai multe surse de taxe şi impozite fără a se calcula impactul asupra mediului de afaceri sau asupra populaţiei. Impozitul forfetar a fost o porcarie de impozit care a ucis afaceri şi a lăsat fără serviciu mulţi oameni. Scopul declarat a fost reducerea pieţei muncii negre. Acum mă întreb şi eu retoric: de ce ai mai multă nevoie pe timp de criză: de corectitudinea unor oameni faliţi sau de circulaţia banului în economie (chiar şi subterana). Alt exemplu este eliminarea reducerii de impozit pentru IMM-uri. Alte afaceri închise şi locuri de muncă pierdute.

Incertitudinea politică şi a politicii economice e redus dramatic interesul investitorilor pentru România: din nou afaceri închise şi locuri de muncă pierdute. Şi aici este vinovat întregul spectru politic pentru lipsa unei direcţii unanim agreate de toate partidele.

PDL, ca un partid de dreapta, ar fi trebuit să ştie că nu statul poate elimina criza ci economia. Rolul statului este să creeze mecanismele de echilibrare a forţelor din interiorul economiei nu să joace alături de ele. Statul trebuie să fie arbitru în economie nu jucător. În condiţiile scăderii volumului de bani la buget reduci cheltuielile nu strângi şi mai mult teascul, pentru că dacă strângi la nesfârşit la un moment dat nu va mai curge nimic.

Dar lasă că o să o mai pună de o moţiune şi de o suspendare şi o să avem după aceea guvernul cu 12.000 de specialişti şi cu contractul de 200 de zile. Şi după cele 200 de zile vom trăi toţi bine.

Unde lidărşip nu e... nimeni e prim-ministru!

Câţi dintre români ştiu ce înseamnă leadership? Sincer, nici macar nu ştiu dacă avem un cuvant echivalent în limba română. Ceva apropiat ar fi conducere, dar este mult pe lângă adevăratul sens de leadership.

Eu înţeleg leadership-ul ca abilitatea de a găsi idealuri căutate de societate şi de a-ţi crea baza de suport social de care ai nevoie pentru promovarea acestor idealuri. Leader este persoana care se poate transforma în portavoce pentru ideile şi nevoile unui grup. Este cel care poate reprezenta corect acel grup. Leadership este capacitatea unui grup de a genera liderul care să-l reprezinte.

România este leadershipless. Prima dorinţă a fiecărui român este să moara capra vecinului. Şi în asemenea condiţii cum ai putea să dai recunoaşterea absolut necesară unui lider, când îţi stă invidia în gât să te înece?

Am avut vreodată elită?

Da, elite am avut. Şi pot da exemplele cele mai flagrante: perioada paşoptistă şi perioada interbelică. Nu voi începe să-mi argumentez afirmaţia, cei care au dubii legate de asta să citească cine sunt cei care au făcut parte din generaţia paşoptistă şi să vadă care era locul României în Europa perioada interbelică.

Dacă am avut, ce s-a întâmplat cu ea?

Din nefericire a venit generaţia comunisto-bielă-manivelă, care prin acelaşi gest mutilator ca bâta de miner a redus la tăcere orice voce demnă de ascultat. Puscăriile ca cea de la Sighetul Marmaţiei, experimentul de la Piteşti, canalul... asta s-a întâmplat cu elita românească. Pentru că nişte inculţi au crezut că aşa e mai bine pentru ei. Şi chiar a fost.

De ce nu avem lideri?

Pentru că regimul comunist nu numai că ca a omorât elita, dar a şi distrus din faşă apariţia oricărei alte elite în afara celei controlate, celei cenzurate, celei educate, celei nomenclaturiste. Şi asta distrugând atât valorile cât şi rădăcinile care îi dau naştere, protejând, în plus, propriile elite până devin suficient de puternice încât să le sufoce prin puterea de reprezentare pe celelalte.

De ce nu avem lideri? Pentru ca am permis ca un om ca Ion Iliescu să fie preşedinte de doua ori şi este unul dintre cei mai stimati oameni din partidul care va avea cele mai multe mandate în legislatura viitoare. Pentru că de fiecare dată când un microlider încearcă să răzbată, societatea nu îl împinge în faţă împotriva curentului. Pentru că societatea îşi vinde puterea pe o găleată şi un pix. Pentru că societatea şi-a pierdut încrederea în pseudolideri care solicită susţinere doar pentru avantaj personal.

O societate poate avea lideri atunci când are la îndemână şi mijloace eficiente de sancţionare a unui lider. Mijloace prin care să-i corecteze devierile de la direcţia corectă. În România nu există mijloace de a sacţiona pe cineva atunci când dintr-o poziţie publică semneaza (pe bani publici) un contract cu valoare de doua ori valoarea reală (cea a pieţei) şi atunci ce rost mai are să vorbim de sancţionarea unui lider care nu e obligat printr-un contract să respecte o anumită poziţie şi să apere interesul celor care stau în spatele lui.

Nu avem elite pentru că societatea piramidală formată în perioada interbelică a fost întoarsă cu fundul în sus de cumunişti, iar cum vârful a fost prea mic pentru a susţine baza atât de mare, toată societatea s-a prăbuşit iar ce avem noi acum sunt cioburile unei societăţi care încearcă să se formeze din nou într-o piramidă numai că bucăţile care trebuiau să fie la bază si ascunse vederii s-au cocoţat în vârf...

Învăţa-ţi să scrie-ţi corect

Se pare că devenim pe zi ce trece din ce în ce mai dobitoci. Am primit pe mail o ofertă de la un dezvoltator imobiliar (care nu e unul de scara de bloc, că ăştia au fost "sugruma-ţi" de criză) prin care eram invitat să vizitez noul târg imobiliar online, care se ţine în fiecare zi, la orice oră, condiţia să le meargă site-ul.

Ce m-a belit peste ochi e greşeala care mai apare şi pe primul rând. Comentam pe blogul lui anditzu san un entry legat de educatie si de calitatea procesului. Modul cum miniştrii rând pe rând şi-au bătut joc de sistem şi au făcut zeci de experimente devine deja o tragi-comedie. Cunosc cât de cât mutilările prin care a trecut învăţământului pentru că părinţii mei sunt profesori şi fiecare ministru a venit cu propriile idei, cu propria metodologie şi regula de bază este să schimbe tot ce a făcut ministrul anterior. Că doar el, în genialitatea lui, este actualul şi unicul.

Şi este o explicaţie relativ simplă de ce ministerul învăţământului este cenusăreasa unui guvern: pentru că un asemenea minister nu învârte prea mulţi bani de investiţii. Drept urmare nu prea e de unde se fura. Si atunci ajung ministri ai învăţământului doar tăntălăii cu vise de mărire (prostul ăla fudul), sau ăia care acceptă forţaţi de partid şi care o să-şi bage picioarele.

Acum şi un ministru rezonabil de capabil care ar vrea să schimbe masiv şi în bine se loveste de un puternic refuz din partea propriului minister care este un munte de incompetenţă şi de nepotisme, năşisme, pile, cunoştinţe şi relaţii.

Până una alta va trebui să ne descurcăm cu generaţii întregi de analfabeţi diplomaţi pe care îi va produce învăţământul românesc. Toate ca toate, că şi străbunicii mei au fost aproape toţi analfabeţi, dar aveau bun simţ în pana mea. Ăştia de acum o să ajungă toţi ca nea primarele care este...

Măcar cu ceva avea şi Hitler dreptate, să facă puţină curăţenie :).

Totul până la mamă şi morţi

Am citit mai acum câteva zile o ştire care m-a enervat de-a dreptul. În general sunt obişnuit cu lucrurile care se petrec în România şi chiar dacă mă revolt nu ajung să mă enervez. Încerc să înţeleg cum s-a putut întâmpla aşa ceva şi cum de nimeni nu reacţionează violent şi nu reuşesc.

Ştiam că poporul român are măcar două lucruri sacre, lucruri de care nu nu poţi spune nimic rău fără să nu-ţi iei una în mufă. Ştiam că niciodată nu înjuri pe cineva de mamă sau de morţi decât dacă chiar voiai să-l înjuri.

Citeam că lucrurile care ne diferenţiază clar de animale sunt: râsul şi cultul morţilor. Partea cu cultul morţilor nu e chiar exclusiv umană, se găseşte şi la lei şi la elefanţi (asta ca să dau un exemplu). Şi atunci, un profanator de morminte, cum mai poate fi el considerat uman dacă nu are puţina decenţă să respecte morţii.

Marean Vanghelie care este (ca daca n-ar fi nu s-ar mai povesti), a preluat (ne)abuziv cripta familiei Lahovari pentru a-şi îngropa acolo ciorile. Până aici am ajuns? Un asemenea om mai poate fi lăsat în viaţă (politică)? Unde sunt ţăranii cu furci şi topoare care să dea foc conacului boierului?

Dar lasă că ştirea asta e doar o tentativă de diversiune de la criză, de la moţiune, de la Guvern, noi n-avem de mancare, ne doare-n p_!@ de morţi. Consolaţi-vă cu asta!