20 de milioane de mămăligi

Nu pot să cred ce se întâmplă ţării asteia.

În ce ţară normală preşedintele ales îşi cafteşte cetăţenii. În ce ţară normală ia foc o maternitate şi mor nişte bebeluşi, şi totul se rezolvă cu arestarea asistentei de serviciu care mânca tort în timpul serviciului. În ce ţară sănătoasă la minte primul-ministru inaugurează mândru 9 km de drum. Sau în ce ţară normală tre să te omori să plăteşti personal o banală majorare de impozit pentru drepturi de autor, în 3 locuri, o dată pe lună, în fiecare lună.

Suntem cel mai mare şi compact popor de mămăligi. Din lume.

Şi eu unde mă mut?

Mda. M-am săturat. Tocmai ce m-am calificat la OM. Pentru cine nu ştie, este Olimpiada de Mutări, faza pe Europa. E mai mult „mu” decat „tare” dacă câştig, pentru că înseamnă că sunt persoana care a schimbat cele mai multe locuinţe temporare, în ultimii 2 ani.

Nu e că nu am bani, dar „meseria” mă obligă să mai călătoresc, uneori pentru o săptămână, alteori pentru 3-4 luni. Nu, nu sunt consultant la nici o companie. De curând m-am întors din Anglia, unde am stat 3 luni. Am avut noroc că înainte de a ajunge acolo, mi-am aranjat cazare undeva unde s-a dovedit drăguţ, într-o casă shared cu alte 3 persoane. Acum o să mă duc până in Belgia pentru alte 3 luni. Ca în cazul anterior, am încercat ca un adult responsabil, să îmi aranjez. Şi mi-a luat o lună (nu de stat degeaba) ca să realizez că e imposibil să îmi găsesc cazare pentru 3 luni într-un oraş 1000% studenţesc! Cum aşa?! Păi nici o companie imobiliară în Belgia (cine are contraexemple, e binevenit) nu închiriază pentru mai puţin de un an cu acte în regulă. De asemenea, nici omulanii care fac afaceri cu case nu se lasă mai prejos. Iar cum facultăţile pot să intre în necaz dacă încurajează „contractele” pe n.v., preferă să te lase in plata Domnului până te aranjezi să devii productiv. Adică îţi bagă pe sub nas Bed&Breakfasturi de circa 100 euro pe noapte. Merci beaucoup! Rezultatul e simplu - calificarea mea la faza europeană a Olimpiadei de mai sus, pentru că o să fac o transhumanţă veselă de minim un apartament pe lună. Disperarea a făcut ca întrebări simple precum „Dar eu cu cine o să stau în aceeaşi casă?” să nu mai fie puse, din lipsă de timp.

Meditarea asupra problemei vine ca proba de baraj, la OM. Adică, ce e asta? Avem o meserie, noi ăştia cu Computer Science, care ne obligă să ne mutăm prin lume. Cum nu poţi să te muţi la nesfârşit, unde te stabileşti acolo te blazezi. Te-ai simţi infinit mai bine dacă ai avea casa ta, să nu trebuiască să te mulgă de bani nenea proprietaru apartamentului pe care îl închiriezi. Adică, el să se ducă în croazieră pe Nil - cu banii de la tine, desigur - şi să te şi întrebe senin-curios, că de ce munceşti aşa de mult, nu te duci şi tu în vacanţă în croazieră de-chiria-mea-pe-4-luni pentru o săptămână?

Pardon, sunt rea. Dar asta cu mutarea e cu dublu-tăiş. După ce că trebuie să mă mut atâta, mai trebuie să fie şi complicat. Şi ca să îl transform din complicat în sepuku, am flirtrat şi eu cu ideea subînchirierii. Bun, am găsit o victimă, dar cum nu pot să fac un contract legal cu victima, pentru un mizilic de o lună-două (că de!, ţările europene nu prea încurajează contracte pe perioadă aşa scurtă), trebuie să mă asigur într-un mod semi-oficial că victima nu o să picteze roz pereţii mei.

Acum, cum nu pot să copiez la faza asta de olimpiadă OM (am eu un contract semi-oficial dar se aplică în Marea Britanie), cred că mă lasă la OM să mă consult cu colegii. Voi ce puteţi să îmi suflaţi şi mie, uşor, cât nu se uită nimeni? Ce să îi fac victimei ca riscul de a-mi strica ceva, să fie cât mai mic?

După toată tevatura asta, rămâne desigur în coadă de peşte dacă planul meu iniţial, acela de a-mi lua o casă undeva în lume, mai poate fi realistic. Nu ştiu ce salariu pot să am pe viitor ca să pot să plătesc şi rata pentru casă, şi chiria unui loc în care stau temporar pentru că „meseria” mă constrânge. Suntem, în Europa în general, într-un moment în care mobilitatea e mai mare şi mai mare. UE nu înseamnă că poţi să te muţi, ci din ce în ce mai mult că trebuie să te muţi. Şi dacă trebuie, atunci dă-mi bani, domnule Boss, că altfel nu mă duc nicăieri...

Apropos, o colegă de a mea a avut o idee care mi se pare bună, să facă un site cu informaţii despre ce trebuie să ştii dacă vrei să te muţi pe termen scurt undeva. Abia ce s-a liniştit cu trauma post-Belgia...Sunteţi bineveniţi dacă vreţi să şi contribuiţi.

Până atunci, I like to move it move it!

Vreau sânge!!!

Sursa imaginii

A ajuns. Dacă nu cuţitul la os măcar răbdarea la limită. Şi cu cât politicienii întind mai mult de coardă cu atât descoperim cât de elastică e rabdarea. A românului bineînţeles.

Prezumţia de bun simţ nu funcţionează la nivelul politic. Chiar dacă o să sune a clişeu de spălare pe creier de la tembeliziuni o să spun că Băse e cel mai mare rău care s-a petrecut politicului şi implicit poporului român. De ce spun asta? Pentru a ridicat bădărănia şi tupeul la nivel de politică de partid. Iar dacă scopul ar fi fost pescăi şi tulbur apa ca să prind peştele cel mare ar mai fi fost ceva. Din păcate marinarul nu e neapărat şi bun pescar şi nu ştie că în apă tulburată nu se mai prinde peşte. În urma lui toţi pescarii au murit de foame şi în locul lor au venit băieţii cu plasa de au curăţat toata balta de peşte.

De ce vreau sânge? Pentru că poporul ăsta geme. Geme şi zace. O piftie care tremură de frică să nu se rupă. E nevoie de evenimente deosebite pentru a ne da seama ce putere ascundem în noi. Dar de frică să nu ne-o fure cineva o ascundem la locul ei imediat ce credem că nu ne mai e de folosinţă. Şi devenim din nou măgarul de bătaie şi povară al unui cioban beţiv care pierde toate oile bune în faţa lupilor şi ursilor.

Urmăream mai acum ceva zile o emisiune în care erau invitaţi câţiva profesori sociologi. Emisiunea o sa o postez mai jos, în măsura în care ea va mai fi disponibilă pe site-ul realitatea. Şi pentru că deşi există oameni care vor să facă ceva dar impotenţa dispersării şi lipsei lor de coeziune provoacă mai mult frustrăti decât efecte, singura soluţie rămasă e: la arme flăcăi. Dacă pentru Mugur Mihăescu soluţia este un partid, pentru mine e un comando de lunetişti. Şi cine n-are curajul să-şi apere competenţa prin onoare să onoreze viaţa prin moarte.

Păi ce e asta ori noi ori ei!

Vizionare plăcută:

Urma scapă turma

"Mă, unde sunt ăia care l-aţi împuşcat pă Ceauşescu? Mânca-v-ar canceru'!" (nebun anonim pe stradă)

Zilele astea am terminat romanul Hertei Müller care a câştigat premiul Nobel acum de curând. Paradoxal, în engleză, pentru că fiind prin străini, am vrut să îl iau într-o versiune pe care să o poată citi şi nişte prieteni ne-români. A fost o lectură mai mult decât deprimantă. Nu şocantă, pentru că am revăzut de curând ”Cel mai iubit dintre pământeni” filmul; şi oricum, am văzut destule filme despre al doilea război mondial, care chiar dacă nu sunt despre ale noastre, bătătoresc sensibilitatea oricărui om.

Poţi interpreta în multe feluri romanul Hertei. Pentru mine majoritar în asta îi constă geniul – multe moduri de a interpreta acţiunea şi de a justifica evoluţia personajelor, sub umbrela unei singure atmosfere reală cât să o tai cu cuţitul. Nu am să vă spun decât pe scurt: povestea e despre un grup de tineri români de origine şvabi, care, pentru că discută şi citesc cărţi interzise, sunt hărţuiţi de oamenii Securităţii până la a fi ameninţaţi cu moartea. Ajung să fugă în Germania, şi chiar şi aşa, din patru câţi erau la început, rămân doar doi.

Pentru mine e un roman care vorbeşte despre puterea de a dispreţui lucrurile care fac rău din viaţa ta. Despre a nu te complace şi a-ţi păstra demnitatea, despre nevoia de a te desprinde de rău şi a rămâne om chiar dacă răul e în tine, sau în cei din jurul tău. În vremurile descrise de Herta, desprinderea unică era fuga, pentru că toată lumea era îndobitocită să nu gândească ci să denunţe pe oricine, chiar şi propria familie. Erau brainwashed.

Dar acum, ce e diferit de vremurile alea? Nu s-a întâmplat nimic timp de 20 de ani pentru că ce? Pentru că am trecut prea repede de la timpurile de război la dictatură şi acum capitalism? Nu, mai sunt şi alţii (Japonia, de exemplu) care în 100 de ani, au trecut de la muritori de foame medievali, la capitalişti ultra bogaţi cu tren unde dai 160 de euro pentru 550 km în 2 ore. Unde clientul e stăpânul tău, şi respectul e la el acasă. Pentru că am fost prea săraci? Nu, erau şi altii săraci lipiţi. Din cauza dictaturii? Nu, şi în China e dictatură şi chinezii, mulţi cum sunt, ajung să fie mai puternici decât americanii.

Ce am ajuns acum? Suntem o ţară europeană a cărei poliţie nu zice nici pâs când vine bulibaşa să le dea nişte euroi că vrea nepotu să facă nuntă şi o să blocheze nu numai traficul în centrul Timişoarei, dar şi legătura cu Aradul (drum european). Suntem o ţară unde vecinii stau pe bordura ta şi mănâncă seminţe şi beau bere, aruncă mizeria în poarta ta şi când le faci observaţie, eşti un fraier pentru că drumul e public şi trotuarul e public şi dacă ne certăm, Dumnezeu vede şi nu iartă. Suntem o ţară în care preşedintele votat ne spune că lui îi merge foarte bine aici, şi cui nu-i convine, poate să plece. Că oricum suntem de mâna a doua cu toţii, şi dacă vrem să trăim bine, trebuie să muncim ca el 30 de ani.

Suntem o ţară cu psihologie de învinşi, care lasă pe oricine să ne domine. Nu o să ajungem niciodată ca japonezii, pentru că nu vom cuceri pe nimeni niciodată pentru că nu avem forţă, pentru că nu avem coeziune. Suntem uniţi doar la biserică în duminica de Paşte. Vom pleca şi ne vom întoarce de unde am plecat căutând mereu cine suntem. O să fim mereu pe drumuri, o naţie de proscrişi.

După mine, a construi ceva merge numai dacă credem în aceleaşi lucruri, şi facem tot ceea ce putem pentru ceea ce credem. Dacă fiecare se face că munceşte dar defapt fură pentru că toţi fură, se alege praful. De fapt, s-a ales deja. Mi-e jenă de noi, şi mi-e jenă că tot ce pot să fac e să menţin distanţa...Ca în romanul Hertei, care e genial pentru că e actual.

Ţara prunelor verzi, da, în continuare. Şi ţara drumurilor şi autostrăzilor. A manelelor date tare la poartă vecinului, să audă şi el şi familia lui. A succesurilor şi a lui Dumnezeu cu mila.

Ce ne trebuie nouă românilor să ne dez-spălăm creierele? Bani, maşini, şi fete frumoase?

Neocomunismul şi catatonia românilor

Sursa imaginii

Revoluţia a fost o minciună. Cine încearcă să mă contrazică este mult prea naiv sau prost informat. La momentul respectiv românii aveau sete de sânge. Exista multă ură acumulată în ani de zile de tocit coatele la cozi. Cu toate astea poporul român de capul lui nu s-ar fi răsculat niciodată. 

Din umbra celui mai iubit fiu al poporului (care paradoxal era şi tatăl poporului) s-au ridicat locotenenţii însetaţi de putere. Şi ce altă finalitate mai potrivită decât vărsarea de sânge a mii de nevinovaţi putea să aibă domnia "tiranului". Dacă ar fi fost altfel ar fi fost anormal şi lumea ar fi devenit suspicioasă. Aşa morţii au alimentat turbarea poporului care a început să adulmece fumul de sânge ars. Dezinformarea corect coordonată prin televiziune şi reţelele de răspândaci a garantat succesiunea puterii în sânul aceluiaşi grup din (spatele) PCR care a executat şi eliminarea lui Ceauşeşcu. Şi în felul ăsta in '92 toţi puradeii de pe stradă strigau în gura mare: Boşorogii fără dinţi vor s-ajungă preşedinţi. Iar ăsta e doar un exemplu simplu de cât de eficientă a fost manipularea.

Asta s-a întâmplat acum 20 de ani. Şi mulţi (chiar şi Silviu Brucan) ar spune că e o perioadă suficient de lungă pentru vindecarea rănilor comunismului şi să trecem la reconstruirea lucrurilor pierdute în cei 50 de ani de istorie neagră. Numai că nu e cazul. Au trecut anii proorociţi şi România încă înoată în mâlul produs de excrementele şi defecaţiile sistemului apus. Locotenenţii, care au luat steagul de la "marele" conducător, în căutarea de a-şi permanentiza puterea, folosindu-se de pârghiile încă eficiente ale regimului comunist au reuşit să-şi aroge drepturi şi puteri nelegitime sau nelegale sau nevăzute şi au lăsat haosul să cuprinda ţara pentru că în hărmălaie un om care îşi cunoaşte ţinta ajunge la ea neobservat şi nederanjat. Băsescu greşea când spunea că politicienii vor liniştea de pe vremea lui Năstase. Nu, politicienii vor hărmălaia din vremea lui Roman când ochii turmei de oi votanţi erau fixaţi pe traiectoria bâtei de miner decât pe legile ce se publicau pe bandă rulantă în Monitorul Oficial şi care împărţeau ţara fără ca nimeni să zică pâs.

Dar în afară de aceşti locotenenţi regimul comunist ne-a mai lăsat două boli grele: lipsa liderilor şi lipsa coeziunii sociale. Iar acestea au fost distruse prin alte doua mecanisme ce au funcţionat pe acelaşi resort psihologic: să moară capra vecinului. Unul dintre mecanisme a fost reţeaua de pârâcioşi iar al doilea, pe cât de simplu pe atât de eficient: statul la coadă. Dacă vrei să dezbini o comunitate le dărâmi încrederea reciprocă şi îi întărâţi, introducând în mijlocul lor o competiţie fără recompensă. Astfel cine cârştigă nu are niciun sentiment de satisfacţie, dar cel care pierde are gustul amar al competiţiei pierdute şi resentimente pe care le va refula împotriva celui care "i-a luat faţa". Atunci când stai la coadă îl vezi pe cel din faţa ta că apucă să cumpere iar tu nu, parcă nu-ţi vine să-l inviţi la un pahar sau la o cafea. Mai rău, dacă îţi intră în faţă parcă ai vrea să-i rupi capul. Mecanismul şoptitorilor a lovit în sentimentul de încredere de care este nevoie într-o societate. Drept urmare oamenii au devenit mai egoişti, mai individualişti şi per total mai răi şi mai neîncrezători. Exact masa amorfă predispusă la manipulare prin anarhie ideologică, socială şi financiară.

Într-o discuţie pe care am purtat-o aici mi s-a spus că boala românilor este căutarea comuniştilor după chiuvetă. Din păcate românul nu-şi caută duşmanii pentru că nu ştie să îi identifice. Se aruncă întotdeaunua pe cel care e portretizat cel mai diabolic. În 96 a fost Iliescu, în 2000 a fost Vadim, în 2004 a fost Năstase, iar din 2008 încoace i-a venit rândul lui Băsescu. Totdeauna poporul ăsta a fost satisfăcut cu capul lui Moţoc iar de Lăpuşneanu nu s-a atins niciodată. Nu întotdeauna soluţiile evidente sunt şi cele mai bune.

În momentul de faţă românul de rând nu are nici viziune, nici ideal, nici determinare, nici reper şi din păcate nici coloană vertebrală care să-i susţină capul sus şi mândru, astfel încât să-şi poată vedea duşmanul. Să vadă că în spatele unei crime (a lui Ceauşeşcu) se ascund criminali mai mari decât cel ucis, iar aceştia n-au vărsat sângele nostru, au vândul sângele copiilor noştri propriilor sublocotenenţi pe care i-au crescut din faşă pentru a le lua locul în subjugarea acestui popor mioritic patronat de alegoria moarte-nuntă. Iar în faţa acestui act de trădare românul este pur şi simplu într-o stare flască aşteptând o minune de undeva de unde nu o să vină niciodată, într-o capitulare tristă semnată de blazarea în faţa eşecurilor de a schimba ceva. Şi aici ne întoarcem la strength in numbers, adică ce a fost distrus de comunişti. Toate eforturile au fost de la bun început sortite eşecului pentru că au fost voci singulare într-un vacarm. Suferinţa de obicei uneşte, se pare că la români nu a fost să fie aşa.

Spune-mi ceva despre ce mănânci...

...şi eu o să îţi spun ceva despre cum eşti.

sau ”You are what you eat”. Oare cât e de adevărat?

Din punct de vedere culinar, am avut norocul să experimentez destul de multe în ultima vreme. Cel mai interesant a fost şocul de a mă întâlni cu bucatele japoneze, ceea ce mi-a deschis apetitul pentru bucătăria asiatică. Dar nu şi fără riscuri, după cum o să vă povestesc.

Obişnuită cu mâncarea italiană de ceva timp, am ajuns pentru un scurt timp în Anglia, după care am fost în Japonia pentru o săptămână. Multă lume mi-a cerut impresii, şi ca să vă spun şi vouă, a fost un şoc aproape pozitiv. Primele zile am fost ok, deşi combinaţia de jet-lag plus o căldură cu umiditate peste 80% (zic eu) dădeau o senzaţie ciudată. Organismul meu era puţin nedumerit. S-a dumerit însă în a patra zi, când, crezând că la micul dejun la hotel chestia galbenă şi moale de pe farfurie e omletă, a concluzionat că e un fel de piure de cartofi cu un fel de maioneză. Şi astfel a făcut uac! Rezultatul a fost că nu am mai ştiut ce să îi mai dau să se liniştească, şi din prudenţă, am ajuns după a patra zi (timp de experimentare, de!, am avut) să mănânc singurele alimente pe care le puteam recunoaşte clar: banane şi bere! Desigur, refuzând majoritatea din bucatele cu adevărat alese pe care le puteţi vedea şi voi, în prima poză de mai sus... (Apropos, prima şi a doua poză de mai sus sunt din colecţia personală)

Mâncarea japoneză era, contrar oricăror aşteptări tip ”ah, ăştia gătesc insecte şi pisici”, absolut excepţională. Un libanez mi-a zis ”am mult mai multă încredere să mănânc ceva japonez, decât orice din ţara mea!”. Deşi nu puteam şti ce mănânc, de cele mai multe ori, am încercat noodle soup cu soia, orez cu alge, sushi / sashimi, sake (!), prăjituri, ceai verde delicios cum nu am gustat pe continent, murături interesante şi combinaţii necunoscute care chiar mergeau. Am avut aceeaşi senzaţie cu mâncarea italiană (nu vă gândiţi la pizza) - şi aş numi acea senzaţie ”rezonanţă gustativă”. Vi s-a întâmplat vreodată să gustaţi ceva (să zicem, caşcaval) simplu, apoi miere (simplă), apoi acelaşi caşcaval cu aceeaşi miere, şi să aveţi o cu totul altă experienţă a gustului? Este foarte interesant. La fel e cu vinul - anumite feluri de vin au un anume gust, cel mai probabil neinteresant, dacă e băut simplu. Apoi, dacă îl combinaţi cu ceva anume, gustul devine complet altul, mult mai interesant...

După ce m-am întors in Anglia, am avut mai mult curaj să încerc mâncare indiană. Foarte interesant, poate nu la fel de rafinat şi simplu ca in Japonia, însă cu siguranţă extrem de variat. Mirodeniile pe care le au indienii sunt într-adevăr, spectaculoase (desigur, e încă nou pentru mine, mai ales că mirodenia comună pe care o pun în toate felurile de mâncare, era ceva ce până de curând, mă cam enerva). Desigur că am avut şi surpriza ca un englez să îmi spună despre Chicken Tikka Massala (poza 3) ”mănâncă cu încredere, ăsta e felul de mâncare tradiţional englez!”.

Şi acum că din Anglia m-am întors în Italia, pot din nou să gust brânză cu miere sau gem, mămăligă cu ciuperci, brânză la grătar, sau fel şi fel de alte aventuri. Sunt curioasă cum o să reacţionez când o să revin în ţară, peste câteva zile.

Dar ceea ce mi se pare ca lasă de gândit este cum de la noi, şi în est în general, nu există altceva străin, ca origine, decât shaorma de la colţ. Defapt discuţia ar avea mai multe idei:

• de ce noi românii nu mergem la restaurant?
• de ce doar turcismele au succes?
  
• de ce nu avem restaurante chinezeşti, sau japoneze, sau libaneze, sau indiene?
• de ce credem că doar noi facem mămăligă? (se leagă de absenţa celor de mai sus?)
  

E oare că oamenii nu au bani să se ducă la restaurant? Că a te duce la restaurant sună chic, şi nu e pentru oamenii de rând? Că shaorma e ieftină? Că nu experimentăm? Că nu avem timp pentru că facem murături în timpul ăla?

Voi ce părere aveţi?

Societate de consum

Sursa imaginii

Făcând una dintre pauzele lungi şi dese (cheia marilor ”succesuri”) m-am delectat cu ceva video-uri cu muzică autohtonă. Am tăiat autohtonă pentru că doar oamenii care o cântă sunt români, muzica vine de prin alte meleaguri. Obişnuinţa mea este să scriu critic despre România, şi vorba ceea: timp să fie că ochi de scos avem cu ce. Eh dar de data asta voi scrie de bine pentru că am fost plăcut surprins.

În tinereţile mele tumultoase când mai mergeam la concerte în Big Mamou, am avut plăcerea să-i prind pe Cyfer şi pe cei ce urmau să devină PhenomenOn. Ce e aşa deosebit la asta? Păi Cyfer, în afară de timbrul deosebit, este unul dintre cei mai mari susţinători din România ai open cords-ului şi este cu adevărat un profesionist, iar PhenomenOn sunt o trupă rock cu media de vârstă undeva la 14-15 ani. Toţi urmează studii muzicale la liceul George Enescu şi cântă de nu e adevărat. Nici nu e de mirare că au fost luaţi sub aripa protectoare de Nicu Covaci după ce i-a văzut o singură dată. Chiar e plăcut să vezi că există şi oameni serioşi care sunt scoşi în faţă.

Ca să închei, pentru că tot am spus de Nicu Covaci, o să-l citez pentru că mi-a plăcut foarte mult ce a spus: ”într-o societate de consum consumi şi te laşi consumat.” Ia consumaţi voi aici şi un interviu cu Nicu Covaci şi doi dintre membrii trupei PhenomenOn.

Later edit: Trei dintre membri au parasit trupa la începutul anului (tobe, bass şi clape) şi au fost înlocuiţi de alţi doi membri (au renunţat la clape). Andrei Balaşa care a fost şi cel care a avut iniţiativa înfiinţării trupei (chitară) este participant (cu premii la activ) la concursuri nationale de chitara clasica şi într-un interviu declara că petrece minim 3-4 ore pe zi cu chitara în mână. Concluziile le trageţi voi.