Dictatura celor şapte ani plecaţi de acasă

Avem multe probleme... si totul a început de când ne-au bătut romanii pentru că eram beţivi şi făceam urât la băutură. Si am rămas de atunci un popor înfrânt şi mahmur, dar cu orgoliu mai mare ca durerea de cap de după beţie.
Avem multe vorbe de duh care să ne caracterizeze: brânză bună în burduf de câine, capul plecat sabia nu-l taie, noi să fim sănătoşi, putea să fie şi mai rău de atât. Avem mioriţa, meşterul Manole, căţeluş cu părul creţ, un întreg folclor care ne radiografiază cu o fidelitate de invidiat.
Avem "Desteaptă-te române", deştepta-te-ai odată ca niciodată. Avem politicieni cu mari carenţe morale, doctrinare, dar mai ales profesionale. Avem încă securişti sub acoperirea puterii şi a economiei. Nu în ultimul rând ne avem pe noi înşine, cei ce ne numim poporul român.
Dar la aşa multe "avuţii" avem şi nevoi şi lipsuri.Nu prea mai avem bani, iar cei care ne-au împrumutat până acum ne arată la obraz buzunarul plin de găuri şi petice din care se scurge tutunul lui Moromete. Şi tare mi-e mie teamă că jupuiţii ăştia când au să vină cu fonciirea n-o s-o prea înghită pe aia cu: Păi nu ţi-am spus că n-am ?! Ce să-ţi fac dacă n-am! De unde să dau? N-am!
Nu prea mai avem nici decenţă, respect, bun simt, politeţe sau diplomaţie. Oriunde citeşti un blog "mai public" este obligatoriu să existe un phoenix troll care să comenteze prin combustie spontană ca imediat să renască pentru a arde într-un nou comentariu. Este un perpetuum mobile de nesimţire şi agresivitate gratuită. În plus, majoritatea comentariilor se loveşte de persoane nu de idei şi întreaga discuţie se reduce la un ping pong de ba p-a mă-tii între interlocutori incapabili de dialog. Tot românul are o vorbă de duh: nu te pune cu prostul că are mintea odihnită. Cât despre politicieni, unde diplomaţia trebuie să prevaleze în faţa antipatiilor şi diferenţelor de idei, dialogurile sunt de fiecare dată ca între doua ţaţe surde şi pe alocuri ramolite sau colerice.
Îmi aduc aminte că în una din zilele călduroase de vără când cutreieram benzile de biciclete ale Bucureştiului, mai bine spus făceam slalom printre pietonţii de pe banda de biciclete pe ale căror urme eram obligat să calc din cauza maşinilor parcate, trotuarului insuficient sau pur si simplu a celor doua dungi galben-fosforescente care-i hipnotizau pe bieţii oameni, destinul m-a pus în faţa unei perechi de îndrăgostiţi al cărei mascul m-a mutat cu tot cu bicicletă de pe bandă pentru că pe acolo trebuia să treacă el cu banala justificare: ce, eu am pus banzile astea? primăria.
Suferim de un egoism prost înţeles, care combinat cu buricocentrismul balcanic ce exacerbează în perioadele calde, ne defineşte ca tipar dâmboviţean. În lumea civilizată libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi. Trebuie să înţelegi că împingându-te în mine îmi consumi libertatea pe care nu am consimţit să o cedez. Ascultând (pseudo)muzică la telefon în metrou îmi încalci libertatea. Scuipând îmi iei libertatea de a călca liber pe stradă. Respectul faţă de libertatea celui de lângă tine şi bunul simţ te obligă la politeţe. Decenţa şi igiena sunt şi ele forme de respect pentru libertatea celorlalţi. Tricoul răsucit pe burdihanul transpirat îmi repugnă la fel ca mucozităţile trântite de asfalt prin centrifugare de pe falangele unde iniţial au fost expulzate din nas. Hai, totuşi, din comoditate şi dâmboviţionism să nu uităm unde trebuie să ajungem.